PROVINCIALE (XIII)

Şefii opoziţiei au plecat a doua zi. Au fost conduşi până la ieşirea din oraş de către oficialii puterii; tot cu steaguri tricolore fluturând din maşini, ce lăsau trecătorii cu gura căscată. Sighencea avea să spună, mai târziu, că şi el văzuse asta de pe trotuar şi strigase, fără vreun motiv anume, din toţi rărunchii, “Victorie!”.

Presa noastră a relatat vizita folosind un ton politicos şi decent. Ziariştii şi cititorii, cred, au fost înduioşaţi să constate că oaspeţii s-au simţit atât de bine la noi; că între putere şi opoziţie nu s-a ajuns, nicidecum, la un nivel suburban de dispute; la asperităţi sau incidente neplăcute. Asta demonstra, într-un fel, gradul de civilitate al locuitorilor.

Mai nuanţate au fost ziarele din Capitală. Pe un ton când subtil şi uşor veninos, când inteligent de-a dreptul, s-a scris de prăpastia dintre cele două tabere; de morţii din puşcăriile comuniste şi de cei mutilaţi la Canal, ale căror umbre, cei din opoziţie, le invocau. Erau şi întrebări cvasiretorice, în care se punea problema unei asemenea ingratitudini istorice: ce ghinion pentru aşa mari oameni, să se sacrifice, să îşi lase profesiunile în care îşi făcuseră un nume şi în care erau fericiţi; şi toate astea, pentru ce?; pentru ce băteau satele ţării, când puteau fi în Occident, pe salarii grase?; o făceau, numai şi numai, ca să “ridice” poporul din “mocirla“ în care se găsea atunci. Şi pentru care nu ei erau vinovaţi.

Pe de altă parte, erau şi articole în care se menţiona că, cei care-i reprezentau pe foştii moşieri, numai că nu au fost ridicaţi în furci de săteni; că grupuri de pensionari “indignaţi”, au părăsit în oraşe cozile la care se găseau, pentru a-i insulta pe cei vânduţi străinătăţii; în sfârşit, că din cauza unor asemenea vizite deplasate se perpetua scandalul, dezordinea şi vrajba.

De aceea, cei aflaţi la conducerea ţării, nişte sfinţi aproape, sau cei din fruntea judeţelor, nu erau lăsaţi în pace să-şi vadă de treabă pentru mântuirea ţării. Apărură liste de semnături ale unor “gospodine indignate” sau “muncitori cinstiţi”, ce protestau împotriva altor liste, atunci la modă în cealaltă tabără; se pare că în ele li se reproşa de către intelectuali, lipsa apetitului euroatlantic şi, chiar, prostia. Dar că “poporul, în înţelepciunea lui milenară, va şti, cu clarviziune, unde să pună degetul la vot. În nici un caz pe unde mişună trântorii, drogaţii sau cei ce scriu la comandă pentru un pumn de dolari!”.

Au fost şi colerici, care au avertizat că, “Să nu se joace nimeni cu răbdarea românului la nesfârşit. Că nu se ştie!”.

Pe scara blocului meu, toate disputele astea s-au încheiat destul de repede, căci se apropia campionatul mondial de fotbal. Au început controverse legate de alcătuirea echipei naţionale.

Mateescu a intrat iarăşi în comă şi a murit la câteva zile după aceea.

Am înţeles că, atunci când i s-a săpat groapa, pământul mustea de apă.

Aşa cum, până să se prăpădească, mi se părea stranie simpla lui existenţă, la fel de ciudată este acum absenţa sa.

Îl pomeneam la parastasele pe care văduva lui le ţinea cu regularitate. La unul din ele, ea şi-a dat cu părerea că, într-un fel, era mai bine că nu mai prinsese vremurile astea; ”în care vezi atâtea prostii la ştiri. Se enerva rău, când dădeau sondaje, că românii se vor întoarce la sate, să se îmbogăţească”, spunea ea.

Sighencea a început o campanie de zugrăvire a scărilor, urmată de alta, de schimbare a ţevilor. Nimeni nu s-a putut sustrage.

Leontinescu încă nu a reuşit să poleiască în aur nici o cupolă din oraş. Chiar şi aşa, edilii oraşului îi respectă opiniile. Şi-a deschis, în schimb, nu ştiu câte ciupercării, pentru care a primit facilităţi guvernamentale. Invariabil, apare la loc de cinste printre clasamentele cu VIP-uri locale; culmea, şi oamenii de rând par să-l respecte: ”Uite că Nea Rândunel umblă şi acum tot într-o Dacie, deşi e plin de bani. Munceşte ca un câine, de dimineaţa până seara, şi copiii lui cară bălegar în rând cu muncitorii”. Dar sunt şi voci răutăcioase, care susţin că Leontinescu este, de fapt, dator vândut pe la nu ştiu câte bănci. Că din cauza asta i-ar tremura în asemenea hal mâinile. Că mereu se va scoate, dacă o fi aşa, nu se mai îndoieşte nimeni şi asta, la urma urmei, demonstrează încă o dată, că e “hoţ al naibii“, deci numai bun pentru capitalismul şi politica noastră.

Opozanţii moderaţi s-au desfiinţat din cauza certurilor dintre ei.

Miki Nicolaescu a descoperit, atunci, că politica e o stupiditate şi că, de fapt, profesiunea lui e spiritualitatea. A încercat să ajungă şef la o instituţie de cultură, dar i s-a dat cu flit. De atunci, spune pe unde poate, pe la televizor, că face parte dintr-o elită subţire, care nu vrea să se amestece printre mitocanii ce fac politică.

Sporadic, îi apare numele pe liste de semnături, alături de lumea bună a Capitalei, unde protestează pentru una sau alta. Se bănuieşte, însă, că dacă i s-ar oferi vreun post prin Parlament, Miki Nicolaescu ar reconsidera politica, drept o datorie a oricărui cetăţean responsabil, care nu vrea să fie laş.

Acolo unde era sediul opozanţilor moderaţi s-a deschis un cabinet medical privat. Aparţine unei doamne doctor. La inventarul mobilierului, din fostul sediu, s-a observat că lipsea numai biroul la care stătea secretara.

Ascensiunea spectaculoasă a chelnerului, ce ne-a servit la întâlnirea de la restaurant, nu a surprins pe nimeni. Peste noapte, printr-o numire de sus, acela a ajuns prefect şi lumea de la noi se întreabă dacă se va opri numai aici. Se ştia că sponsorizase cu bani grei campania electorală, atât a puterii cât şi a opoziţiei.

O rocadă interesantă s-a produs la Consiliul Judeţean. Preşedintele, cu toată carmangeria lui, fusese schimbat, dar îşi găsise o slujbă la “Drumuri şi poduri”. Nu s-a putut, însă, adapta şi a dat în patima băutului şi a pictatului. Chiar şi eu l-am văzut, odată, luându-şi într-o plasă o jumătate de sticlă de tărie.

Celor care aveau răbdare să-l asculte prin baruri, le repeta că nu face pe Centru cinci paşi, fără să fie oprit de cetăţeni care să-l ridice în slăvi. Locul lui a fost luat de economistul cu mustaţă ţigănească de la ziarul nostru; într-adevăr, nu stătuse mult la noi şi plecase ca să se apuce de comerţ cu chiloţi şi maşini aduse din străinătate. Şi-a făcut şi o echipă de ciomăgari, prin care ajunsese să descurajeze concurenţa. Dacă s-ar fi găsit cineva să îl înfrunte, şi-ar fi găsit maşina buşită a doua zi. Cel mai mult băgase groaza în concurenţa, de orice fel, prin dosarele pe care le făcuse depre toţi. Nici el nu s-ar fi oprit aici. Dădea să se înţeleagă că ar fi vizat pentru un post de consilier prezidenţial al opoziţiei, care dorea mai repede capitalismul decât ceilalţi. Sau, cel puţin, de ambasador. Că el, cunoştea mai bine ţara asta decât toţi fătălăii ce făceau analize politice. Şi că viitorul era tot al patrioţilor care, ca şi el, îl slujiseră cu credinţă şi pe Ceauşescu.

Marin Botoşeanu s-a cărat din ţară la prima ocazie ce i s-a ivit de a rămâne în Occident. A primit cetăţenie pe acolo.

Când vine prin ţară le aduce foştilor prieteni cafea şi pungi de bomboane cu arahide. Le spune, râzând mânzeşte, că nu a fost niciodată un naiv. Că a făcut politica pe care a făcut-o, doar pentru că soţia lui era, dinainte de Revoluţie, în străinătate, şi voia să prindă un pic de “cheag”. Că doar şi-a dat seama de la început, că “papagalii” din opoziţie nu aveau nici o şansă.

Cu Gusti m-am întâlnit în faţa unei întreprinderi de ciorapi. Era cu bicicleta şi ducea cu el un geamantan imens. Părea destul de cătrănit. Deşi primise cu relaţii foarte mari comanda unui monument dedicat Revoluţiei, cei de la judeţ erau mai “zgârcomani“ decât şi-ar fi putut închipui. După luni de muncă primise o nimica toată.

Acum, soţia lui îl trimitea pe el, cu mostre din creaţia ei, pentru diferite întreprinderi. Bătea cu bicicleta oraşul, de dimineaţa până seara, întâmpinând mai mult refuzuri.

De sculptură, nu prea mai avea timp. Se scotea, în schimb, cu pescuitul; ”Vino pe la atelier, să vezi de ce scule de pescuit mi-am făcut rost”, mi-a spus el la despărţire.

Pe Vancu l-am găsit cu totul întâmplător. Trebuia să aştept pe cineva care sosea cu trenul; în drum spre gară, i-am zărit şapca lui kaki într-o ferestruică la care se umpleau brichete cu gaz. Era mica lui afacere. Nu avea deloc chef de vorbă şi era concentrat la ceea ce făcea, de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume. Nu mai avea privirea aceea sălbatică. Ochii îi erau liniştiţi. Mă anunţă, totuşi, că aduna bani ca să plece pentru totdeauna în Canada.

A fost o zi de primăvară, în toată regula, atunci când am dat şi de Andrei, pe o stradă din Parc.

Era de nerecunoscut. Într-un costum deschis la culoare, cu cravată şi o geantă uşoară din piele, atârnată pe umăr.

Mai întâlnisem genul ăsta dezinvolt în redacţiile literare din Bucureşti. Şi el se bucură când mă văzu.

-Mi s-a promis un post de asistent la Universitate, mă anunţă zâmbind detaşat… La Catedra de Etică. Nu mai e mult până atunci… Pentru început nu e rău… Ce spui?…

Am văzut, departe în spatele lui, cum un copil urcat într-o salcie rupea crengi, deja, înverzite.

-Nu ştiu, i-am zis eu. Tu eşti specialist în fericire.