PROVINCIALE (I)

Când Ceauşescu, încă, se mai scria cu literă mică, într-un oraş de provincie ca al nostru, era greu să nu fi fost entuziast. Toţi erau plini de idei şi iniţiative, într-o stare de alarmă vecină cu panica. Zilnic, în balconul din Piaţa Mare a oraşului, apărea un bătrânel, cu părul complet albit, care se remarcase în Revoluţie ca tribun. De fiecare dată, cu toate că în faţa lui nu erau mai mult de o sută de persoane, din care jumătate gură-cască, bătrânul striga din toţi rărunchii acelaşi lucru: ”Vreţi democraţie?”. La care şi cei de jos răspundeau fericiţi ”Vrem!”.

În acelaşi loc, în care se împărţeau la trecători proclamaţii şi fluturaşi, pe lângă o statuie împodobită cu steaguri, acelaşi ins mic şi rotofei, cu pantaloni de tercot, o geacă lucioasă şi o înfăţişare de sindicalist, vorbea la o portavoce, care parcă scârţâia; de acesta, nimeni nu se sinchisea.

În sfârşit, lucru care surprinsese şi lumea bună a burgului: un cunoscut ziarist, citit cu sufletul la gură în satele judeţului, se prosternase în genunchi, cu mâinile ridicate, în mijlocul unei şosele aglomerate. Astfel, blocase circulaţia pentru o vreme. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva, din partea cuiva, oarecum, celebru pentru sinceritatea prin care îşi declamase sărăcia trecută. ”Eu am mâncat pâine cu gust de locomotivă”, obişnuia el să le arunce altora în faţă, amintindu-le că tatăl lui a condus o locomotivă. Gestul era cu atât mai straniu deoarece, acum, locuia într-un cartier rezidenţial de vile, aparţinând unor oameni destul de respectabili.

Cei care nu mergeau până în Centru, făcându-şi veacul prin cartierele mărginaşe, nu erau mai puţin pasionaţi. Pe fiecare scară de bloc aveau loc curiozităţi, înainte greu de conceput. Vecini care de ani nu se mai vizitaseră, purtându-şi în suflete o ură de moarte, pentru mărimea unei pensii sau a unei pivniţe, erau acum „prieteni la toartă” şi nu puteau fi văzuţi decât împreună. O personalitate publică naţională, cu păr grizonat şi profil de universitar, care într-o seară rostise o vorbă de duh la televizor, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna, fusese violent comentat, pe ambele scări ale unui bloc, preţ de o săptămână. Două vecine de acolo, foste vânzătoare la aprozar, au pus capăt unei prietenii vechi, doar pentru că nu au căzut de acord, dacă personalitatea cu părul grizonat,” e bărbat bine sau nu!”. Înainte, ambele recunoşteau că respectivul era un mare om politic, „pentru că se vedea de departe că era un hoţ “.

La ziarul unde pe atunci eram, mişunau, ca niciodată, prin redacţie, oameni fel de fel, toţi înfierbântaţi, dintr-o pricină sau alta: popi în sutane negre, veniţi cu articole despre posturi, sărbători sau, pur şi simplu, ca să solicite donaţii creştineşti la ridicarea vreunei biserici; poeţi în sacouri, care cu o mână lăsau o poezie cu tendinţă, în timp ce cu cealaltă îşi treceau graţios şi neglijent mâna prin păr; bătrâni cu pantofi scâlciaţi şi pardesie soioase, ce aduceau fabule, caricaturi sau articole veninoase, împotriva unui fost coleg de serviciu, rămas ca prin minune, încă, şef, la nu ştiu ce fermă de găini; profesori cu priviri şirete şi pline de tâlc, ce dictau săptămâni în şir dactilografei noastre, dumnezeu ştie ce.

Artiştii oraşului ne aduceau desene. Unul dintre ei, despre care nu ştiam prea bine dacă era plastician sau amator de jazz, înalt, spătos şi cu o faţă marcată de vărsat, ne povestea des despre un tabiet mai straniu: ”Seară de seară, dragii mei, îmi mângâi şi îmi sărut sicriul lăcuit din lemn de stejar, pe care-l ţin în casă, ca piesă de mobilier".

Îmi aduc aminte şi de un individ în haine şifonate, cu un aer sfios şi plouat, care timp de o lună ne vizitase; se aşeza într-un colţ, de unde, după câteva ore de tăcere, se ridica şi pleca. Nu deranja pe nimeni şi nimeni nu l-a întrebat niciodată nimic, neştiind cine e. E adevărat că, pe atunci, toţi erau nebuni după ziare. La chioşcul de ziare, de lângă parcul din Centru, cozile se întindeau pe o mare distanţă .

Ceva emoţie produsese, în oraş şi judeţ, aflarea veştii, publicată şi în ziarele centrale, că cele mai importante personalităţi ale Opoziţiei, vor veni la noi în campanie electorală.

Pe atunci, într-o seară, am fost chemat de şeful scării de bloc, dl. Gică Sighencea, la o cafea. ”Dacă nu o cafea, atunci un rachiu, zise el.” I-am spus că prefer un rachiu. ”Mă rog, mă rog, reluă el. De gustibus non disputandum.”

Pe domnul Sighencea nu îl refuza nimeni. Deşi, prea multe nu ştiam despre el. Mic, negricios, şi cu gesturi largi, familiar în toate, ar fi putut părea expansiv, dacă, uneori, nu te-ar fi surprins cu o privire iscoditoare. Era şef de echipă, la o întreprindere de piese auto şi se considera, mereu, fără noroc în viaţă. Chiar înainte de a fi numit, un şef mai mic de sindicat, la locul lui de muncă, venise Revoluţia. Altcineva îi luă locul. Neşansă era, aşa cum ne spunea, şi neputinţa de a-şi schimba apartamentul cu două camere, în care locuia înghesuit cu nevasta şi două fete, în ceva mai spaţios. Ghinion şi mai mare decât toate astea, trebuie să fi fost faptul că toţi ceilalţi vecini aveau trei camere şi confort 1; lucru pe care ei îl aminteau, cu nedisimulată cruzime, cât puteau de des. Gurile rele de pe scară povesteau că, recent, dl. Sighencea mai înghiţise o jignire, care-l făcuse şi hipertensiv, cu maxima de 19; soţia unui oier, dintr-un sat mărginaş, ce-şi mutase de curând familia în imobil - aceştia aveau şi un ARO parcat ostentativ în faţa scării - îi spusese la nervi că ea, o doamnă, îl considera pe Sighencea ca aparţinând celor din blocul vecin, de confort 3. Or, cu cei din blocul vecin, Sighencea se luptase o viaţă să-i îndepărteze de lângă spaţiul lui verde, strigându-le, nu de puţine ori, “ Păduchi!”.

Locuinţa, în care mă poftise, nu era strâmtă din cale afară. Doar că, masa cu scaune din mijloc şi abundenţa de mobilă de furnir, lucioasă, candelabrul imens ce imita cristalul şi nişte ţurţuri ce atârnau din tavan, făceau “camera mare“ să fie mai mică. Multe erau şi bibelourile. Dintre care, cel mai frecvent era cel cu un copil, cu o şapcă, o figură bosumflată şi drăguţică , ce parcă ţinea la spate o ghioagă, care era pregătită să te plesnească.

Mai multe persoane discutau pătimaş, având în faţă câte un pahar de rachiu. În afară de soţia lui Sighencea, care avea aceeaşi iscoditoare sclipire, şi fetele sale, mici, cu nasuri coroiate, cocoţate undeva pe o canapea, în jurul mesei se înghesuiau mai mulţi.

Era o familie de pensionari, cărora nu le ştiam numele. Nu le vedeam rostul acolo. Vorbeau rar. Stăteau mohorâţi, avându-şi capetele vârâte parcă în umeri. Dar aprobau absolut tot ce susţineau ceilalţi, monosilabic sau dând din cap. Nu de puţine ori, când veneam acasă, îi găseam în faţa tabelului unde se afişau taxele blocului, deşi cred că ştiau pe de rost restanţele tuturor. În ziua când se aduceau pensiile pe scară, pândeau venirea poştaşului, preţ de câteva ore , de după uşa mare de la intrare. Apoi dădeau alarma pe la toţi vecinii.

Într-un colţ era familia Mateescu, care locuia chiar deasupra lui Sighencea. El, mătăhălos, cu trăsături pătrate, întotdeauna la costum, căci soţia lui, întotdeauna cu o căciulă de blană şi mult aur pe ea , îşi avea serviciul la o fabrică de confecţii.

Înainte de a mă aşeza la masă, Mateescu veni la mine, ceremonios şi complice. Se prezentă cu aerul că ştie ceva de importanţă vitală, spre deosebire de toţi ceilalţi. În toiul discuţiei îmi făcu, din când în când, cu ochiul, un fel de semnal, de genul, ”Vezi, ce ţi-am spus eu?”. Nici el nu vorbea prea mult, preocupat de paharele din faţă. Încerca, uneori, să îngaime ceva, dar, atunci, căciula de blană se scutura, trimiţându-l înapoi, la ale lui. La sfârşitul discuţiei trebui ridicat, de greu ce era.

Mai multă atenţie acorda Sighencea, aranjându-i mereu şerveţelul, unui domn ce-şi ţinea ceremonios haina pe umeri, precum ţăranii din Ardeal, şi care zâmbea uşor înspre vecinul său. Acesta din urmă, între două vârste, avea un costum scump, cu dungi late, fără cravată, şi cu gulerul cămăşii răsfrânt în afară. În jurul mâinii, ţinea un fel de borsetă cu fermoar, de care nu cred că se despărţea. Concentrat şi întunecat la faţă, izbi de câteva ori în masă, făcând paharele să se cutremure, în admiraţia celor din jur, care îl ascultau cu respect.

-Să mănânce dân gunoaie domnule! Să mănânce dân gunoaie!

Până când, trei sferturi dân români, nu mănâncă dân gunoaie, nu va fi capitalism şi bunăstare la noi.

-E destulă sărăcie şi aşa, domnule Leontinescu, zise cel cu haina pe umeri către vecinul său, pironindu-şi apoi privirea pe copia unei marine, cu valuri răsucite, ce trona într-o ramă somptuoasă, pe peretele opus.

-Nu destulă, reluă Leontinescu. Foamea duce la bunăstare. Privaţiunile călesc un popor. Asta a încercat Ceauşescu, spuse el oftând, şi, uite, l-au lichidat. Acum, nimeni nu mai vrea să muncească. S-a domnit toţi.

Pe vremea lui Ceauşescu, şi aici Leontinescu oftă încă o dată, toţi erau smirnă la servici. Ia să-mi fi lipsit mie vreunul, dimineaţa, unde eram director…Nu mişca unul în front. Bang, bang!, şi aici schiţă un gest ce aducea a manevră soldăţească.

-Se mai aranja, una, alta, interveni Sighencea.

-Acum toţi poate să fure. Pe rupte. Toată sudoarea poporului, toată munca lui, e trimisă peste graniţă. Deschiderea graniţelor după Revoluţie… o porcărie. Ne-am decapitalizat peste noapte… uite-aşa, zise Leontinescu, răsucindu-şi mâna aproape de faţa lui Sighencea.

-Şi înainte se fura, spuse domnul cu haina pe umeri, învăluind, uşor, cu privirea, întreaga asistenţă, ca şi când ar fi cercetat ceva.

Nu-i aşa domnule ziarist?, făcu el, întorcându-se spre mine. Domnul Sighencea ne-a povestit că aveţi tentaţia condeiului, pe care l-aţi pus în slujba comunităţii. Să mă prezint: Vasile Bănuţiu, folclorist… ocazional ziarist, dar înainte de toate …român!

Am schiţat cu mâna un gest vag, în timp ce Mateescu jumătate treaz, jumătate afumat, îmi făcu de câteva ori cu ochiul, clătinând din cap.

Să încropesc un răspuns, nu am mai avut timp, căci paharele zăngăniră din nou.

-Nu directorii fura, strigă Leontinescu. Maiştrii şi şefii de echipă trimiteau acasă la ei camioane pline... De unde a apărut toate vilele astea, ca ciupercile după ploaie?… La un maistru de la noi, i-au găsit acasă, la un control, trei saci cu şuruburi.

Trei domnule! Le ţinea într-un dulap din sufragerie. Când l-au luat la întrebări, că “Ce poţi să faci cu trei saci?”, el a răspuns “De vreme ce toţi fură, m-am gândit să iau şi eu ceva, numai să nu mă ţină ăilalţi de prost. Că nu se ştie niciodată, ce poţi face cu şuruburi“… Auzi domne! Ăştia au realizat lucruri!

-Ce mare lucru am realizat? se lamentă atunci Sighencea, rotindu-şi privirile prin cameră şi invitându-i şi pe ceilalţi să facă la fel. El fusese un fel de maistru. Deşi, la vederea ţurţurilor şi a marinei de pe perete, se înduioşă puţin. Parcă o luă martor, la spusele lui, şi pe doamna Sighencea, ce dădu doar din mână a pustie, într-un fel de, ”Tu de ce n-ai furat?”.

Am urmat îndemnul gazdei şi am cercetat îndelung vreo şase goblenuri, îngrămădite lângă o vitrină plină cu pahare. Pe un raft, se afla şi o duzină de cărţi, între care “Regii blestemaţi”.

Am luat un volum, într-o doară. Mai mult pentru a părea politicos. Pe o pagină era scris, “Citită cu mare interes. F.instructivă”.

-N-aveţi ştofă! Tot degeaba, că n-aveţi ştofă!

Toţi încremeniră şi se întoarseră intrigaţi înspre Mateescu, care se plictisise. Acesta se uita urât către ceilalţi.

-Dar matale, de ce nemulţumire eşti muncit, nea Mateescu? întrebă Sighencea, şi mimă către ceilalţi ignoranţa.

-Eu?... Noi am muncit... Ne sculam la 4… Vremuri… De la 5 la 10, ne ascundeam după un camion şi beam. La 4, nu ca… ă… ăştia… 11… 12…

Am mâncat… am băut… cu 12 lei, îţi luai un grătar şi o butelie la “Dună…”

Căciula de blană se scutură, şi Mateescu avu atunci un moment de ezitare.

-Staţiuni…

După asta, Mateescu nu mai scoase o vorbă. Clătină iar din cap, îmi mai făcu o dată cu ochiul şi îşi reluă uitătura.

Am luat o felie de cozonac, din cele ce se aflau pe masă. În tăcerea lăsată, l-am abordat pe folclorist.

-Aveţi timp şi pentru articole la ziar?

-Daaa, răspunse acesta săltându-şi haina pe umeri, şi cercetând iarăşi în jur, privind spre uşi şi ferestre, ca şi când ar fi vrut să se asigure că nu asculta nimeni dincolo de ele. De fapt, e consecinţa unei convingeri, chiar credinţă, aş putea spune, continuă el lungind cuvintele. Militez pentru o idee, în spaţiul public. Oraşul nostru, spaţiul nostru mioritic transilvan, ţara noastră, sunt punctul de convergenţă al sacrului. Sacru cu S mare, de unde va veni salvarea.

-Salvarea cui?

-Mântuirea întregii umanităţi corupte. În România, spiritul poporului, saturat de tradiţii autentice, va edifica o revenire la un creştinism, ce-l va regăsi pe cel original.

Ardealul e vatra de emanaţie a acestor tendinţe. Iar oraşul nostru, unde şi-au dat întâlnire, aş putea spune, milenare etnii, culturi şi tendinţe, va avea un loc privilegiat… Noi… câţiva… mucenici întru cultură… adânc crezători în românism… vom avea un cuvânt de spus… Fireşte, pe vremea lui Ceauşescu, atunci când, la Casa de Cultură a Sindicatelor, mă ocupam de instruirea ansamblurilor populare… în sfârşit… era greu să vii cu asemenea idei.

Obrajii folcloristului se făcuseră roşii, dar se poate să fi fost şi din cauza rachiului, căci Sighencea, la peroraţiile musafirului, îi umpluse paharul de mai multe ori, după ce îşi rotise privirea pe deasupra asistenţei.

-Aaaaa, apoi, să nu uităm că avem genii, continuă el. Genii avem, dar nu sunt puse în evidenţă. Şi apoi, cei ce ne vor lua locul, mai încolo, şi aici îi trase cu ochiul lui Leontinescu, copiii şi tinerii noştri, sunt plini de talent.

-Şi ce folos? zise Leontinescu. Le lipseşte şcoala vieţii. Pe care o aveau comuniştii. Care au fost m…mari oameni politici!

-De gustibus non disputandum, rosti Sighencea, dar ce căutaţi la opoziţie, sau cum le zice la ăştia… ai dumneavoastră?

-Un fel de opozanţi, răspunse Leontinescu. Opozanţi bine temperaţi. Opoziţia, ce mai! Nu sunt la foştii comunişti, ce au puterea, pentru că oamenii lor, de aici, m-au dat jos după Revoluţie. M-au acuzat că am furat combine frigorifice… şi m-au pus cu alţii, sub pază armată. Am fost ţinuţi într-o sală de clasă… câteva zeci. Era un frig… Stătea un copil, un soldat, şi ne păzea cu pistolul mitralieră. Ne striga la fiecare cinci minute, că ne umple de plumbi dacă mişcă unul. Auzi domne! Da, tot nouă ne-a cerut o ţigară…

Mi-a făcut cel mai mare bine. Tot la mâna noastră ajung. Acum sunt patron. Am magazinul meu. Iau pe nimic marfa din alt judeţ, şi o desfac în Centru.

Ăsta-i capitalismul şi economia de piaţă domnilor! Adică să-ţi rezolvi, cumva, acumularea primitivă a capitalului. Eu la bază sunt economist. Deci, muncesc din greu. Şi alţii ca mine, la fel. Să vedeţi dimineaţa la 3, pe Valea Oltului, cum se văd dubiţele cu marfă. Ca licuricii! Uite-aşa; şi aici, Leontinescu îşi răsfiră degetele de la o mână şi începu să le mişte repede, repede, în ochii celorlalţi care amuţiseră.

-Domnu ziarist, făcu el către mine, şi aşteptă un timp, marţial, cu capul dat pe spate şi mâna ridicată în aer. Ceilalţi stăteau tăcuţi.

Aţi aflat că vom fi vizitaţi de liderii Opoziţiei, de la Centru. Sperăm să veniţi, să scrieţi, spuse mimând cu mâna, din aer, gestul scrierii pe o foaie inexistentă. O gustare… uun… tet a tet… Politică!