PROVINCIALE (IV)

Astăzi era anunţată o întâlnire, cu o parte a opoziţiei, la cel mai faimos restaurant din oraş. Am înţeles că toate ziarele de la noi aveau să fie prezente.

Când coboram pe trepte, la asta mă şi gândeam. Pe la parter, am dat de Mateescu, ce venea de la cumpărături, cu o plasă în mână. Mergea legănându-se şi mutându-şi greutatea, de pe un picior pe altul. Sufla greu. Bănuiesc că întâlnindu-mă, văzu în asta o ocazie nesperată de a mai bea ceva, căci mă chemă să îmi arate pivniţa lui.

Îmi trase de câteva ori cu ochiul şi m-am gândit că aici era un mic truc. Avea astfel şi o scuză pentru nevasta lui, întotdeauna în alertă. Putea să dea vina pe mine.

În timp ce cobora cu dificultate, prin culoarul îngust şi neluminat, îmi spuse că el şi-a trăit viaţa. ”Eu am mâncat şi-am băut la viaţa mea. Şi teren am avut… adică gagici. Le duceam o ciocolată. Dar niciodată nu le-am adus în casă. Casa a fost sfântă… Ziceam că mă duc la munte după afine”.

Îşi scoase din buzunar o cheiţă mică şi, înainte de a deschide o uşă de fier, îmi trase iarăşi cu ochiul. Am înţeles că îmi face o mare favoare ducându-mă pivniţa lui.

Aceasta era, într-adevăr, ticsită cu borcane pe rafturi. Zacuscă, murături şi gemuri, de mai multe feluri. Într-un colţ era un butoi mare de plastic. Probabil, cu varză murată.

Îşi luă din cui un halat albastru, de soiul celor care se îmbrăcau în uzine. N-am înţeles de ce şi-l pusese.

“Am şi gem de zmeură… Noi n-am făcut niciodată economie la mâncare dragă. Am avut de toate… Nu m-am simţit prea bine în ultimul timp… Am exagerat cu…”, şi-mi trase cu ochiul.

“Cu afine şi zmeură o mai duc douăzeci de ani… Ca şi comunismul şi C.E.C.ul… Îmi spunea nevastă-mea, să ne scoatem banii de la C.E.C., că şi aici dispar ăia cu banii… Fugi de-aici, îi zic, de când mă ştiu avem C.E.C… ăsta-i sigur… ca şi comunismul… ce vrea, domnu’ ziarist, bagabonzii din Centru, ce tot urlă la microfoane? Că jos cutare… jos ălalalt… Pentru cine?… Am un nepot la mitinguri…

Îi spun, vezi-ţi de treabă, tu nu vezi ce figură hoaţă are ăla oacheşu, de-i merg ochii în cap repede? Ăla de l-au dat la televizor, că-i la noi în oraş”.

Clătină din cap cu milă. Luă de pe raft un pahar, la care se uită în lumina becului. Îl şterse cu o cârpă şi se mai uită o dată la el. Găsi un furtun, pe care îl puse la un butoi, şi trase de câteva ori. În pahar se scurse un vin roz, sifonat, pe care mi-l întinse cu satisfacţie. L-am băut şi am dat să plec, dar mă opri ca să mai beau un pahar.

“Nu mă grăbesc să ajung acasă. Două luni mai avem până la sărbători şi deja începe curăţenia. Azi trebuie să bat covoare. Le scoate toate afară, ca să o vadă vecinii. Mie nu-mi trebuie nici vecini… nici politică… Asta-i politica”. Bătu afectuos butoiul cu palma.

“Sighencea e viclean… mă crede prost… Toată viaţa s-a lipit de unul… de altul… Când vine la mine să împrumute bani… are două fete… e ca un mieluşel… câteva zile… după aia mă ia peste picior. Dar numai când sunt alţii de faţă. A trăit pe spatele lor… că toţi vor să fie lăudaţi...Dacă nu s-ar înşela pe ei, nu l-ar plăti nici pe Sighencea să-i mintă. De nu s-ar minţi… că ei sunt grozavi… ar ajunge ca mine… la asta…” şi arătă spre pahar.

“Mai bine îl beau eu. Aşa... Alcoolist!

Şi tata ne-a spus, că eram mai mulţi fraţi, <Mă copii, să nu beţi şi să nu fumaţi!>. Şi uite că toţi bem. El m-a dat la meserie. <Să te pui bine cu şefii!>, zicea.

Şi când am primit o palmă de la maistru, am fugit înapoi la părinţi. La vaci. Dar m-am ascuns în pădure. Casa noastră era lângă pădure. La toţi ne era frică de tata”.

Clatină iar din cap, cu milă de el, de mine, de Sighencea şi de toţi.

“M-am dus cu nevasta la el, să o cunoască. Atunci era slabă ca ţârul şi speriată. A luat-o de mână şi i-a spus, <Stai tată, uite aici, sus, pe perne. Nu trebuie să faci nimic>”. Mateescu întinse mâinile, ca şi când ar fi fost la plajă.

“Şi tata era aşa creştin! Ţinea sărbători, mergea la biserică. Îşi făcea mereu cruce. Uite-aşa”. Mateescu făcu, ţinând degetele împreunate, o cruce aşa cum fac oamenii grăbiţi, în diagonală, pe piept, şi de mai multe ori, repede.

“Eu nu prea cred în Dumnezeu. Nici cruci nu îmi fac.”

M-am uitat mai atent la faţa lui buhăită, lată.

“Nu era duminică să nu îl cheme pe preot, la un pui la cuptor. Să îi explice din Biblie...

Odată,… începuse să fie bolnav… sufla greu ca mine… l-am întrebat dacă crede în rai. Ştiţi ce mi-a spus domnule ziarist? Ştiţi ce?… că <Măi băiete, ai văzut cât de adânc te bagă în pământ? Şi cât pământ galben pun pe tine? Cum să mai fie ceva după ce murim? Vezi-ţi de treabă!> …Cum vă explicaţi asta domnule ziarist, că nu trecea pe lângă o biserică, să nu îşi facă cruce?”

Aduse paharul cu vin în lumina becului.

“L-am adus la spital aici, să fie lângă mine. Mai bine îl lăsam în sud, să fi rămas de la început lângă mama”.

Se apropie de mine şi îmi spuse aproape în şoaptă.

”Oamenii de aici sunt suspecţi… Doctoriţa la care l-am dus, de la el din sat, o femeie grasă pe care se cutremura carnea când mergea pe coridoare, l-a dat afară. Deşi, de-abia sufla.

El a zâmbit trist şi s-a scărpinat în cap… că <Ce caută el aici? În loc să fi rămas acasă?> Aşa că m-am dus acasă la doctoriţă. Şi ea era venetică, tot aşa ca mine… nu pricep de ce l-a dat afară.

Am găsit-o în bucătărie. Făcea sarmale şi îndesa carnea tocată cu orez, în foi de varză. Mi-a spus că nu putea să-l primească, că avea numai şefi de partid şi de la secu’ în salon. Că de când a venit aici, a lucrat din greu să-şi facă relaţii la măcelării şi securişti. Se vedea că îi pare şi ei rău… Avea picioarele, uite-aşa de groase… şi mi-a părut şi mie rău de ea.

L-am îngropat aici. Acum câţiva ani l-am mutat. Cimitirul de la noi musteşte cu apă şi mare lucru nu rămăsese din el. L-am putut băga într-un portbagaj de maşină, într-o pungă de nailon. Pe ăsta, şi arătă paharul, şi pe suflet, pui preţ când vezi ce rămâne din noi.”

I-am dat dreptate şi am golit paharul.

“Sighencea e şmecher… dar degeaba…Nu ştie meserie!”

Când am putut să scap de el, am realizat că bătrânii te fac, vrei, nu vrei, să le asculţi poveştile. Pe cât pot, eu îi evit.

La intrarea în restaurant, vindea floricele un rănit al Revoluţiei, Oţăt.

Îl ştia tot oraşul. Şi în zilele acelea avea aceiaşi pantaloni, exagerat de evazaţi. Mătura cu ei trotuarul. O centură lată demodată, în care era prinsă cămaşa strâmtă şi un pachet de ţigări ieftine. Şi perciunii imenşi, de pe un obraz pistruiat şi roşu.

În prima zi a Revoluţiei, când Ceauşescu se mai ţinea încă la putere, şi nu era sigur deznodământul, puţini roiau prin faţa sediului Miliţiei. El era însă acolo, nervos şi agitat, înconjurat de câţiva acoliţi, adunaţi cine ştie de unde.

Aceştia se uitau cu admiraţie la cămaşa lui răsfrântă, deşi era iarnă. Cu o sticlă de vin în mână, tuna şi fulgera împotriva nedreptăţilor de tot felul.

A doua zi, după ce se anunţase, la televizoarele pe care oamenii le puseseră pe pervazul ferestrelor, că Ceauşescu fugise, imediat începuse să se tragă. Oţăt fusese împuşcat, pe când sărea gardul înspre sediul Securităţii.

Declarase printr-un ziar local că, “La început n-am simţit nimic. Apoi am văzut că mi se taie picioarele şi parcă m-ar fi lovit cineva cu un pumn grozav în spate.

Frica m-a apucat numai atunci când am auzit că gloanţele nu şuierau înfricoşător. Nici măcar ca în filme. M-am deşteptat la spital, unde toţi spuneau că prin oraş se mai trage şi că o să ne cureţe teroriştii în paturile de spital…

După ce m-am făcut bine, m-au pus pe nu ştiu ce listă şi, m-am trezit la nişte şedinţe, unde toţi urlau.

Pe mulţi nu-i văzusem în viaţa mea.

Pe unul de lângă mine l-am întrebat, <Tu unde ai fost rănit? N-are importanţă, mi-a spus el. Au zis c-or să ne dea abonamente gratuite pe troleu… Au tras în mine…tot aia e. Rănit şi pace>.

Au adus nişte directori, nu ştiu de unde, să conducă judeţul. Erau şi nişte scriitori, ce voiau să scoată un ziar şi care aveau poezii pe la ei.

Dar erau şi unii care nu spuneau nimic. Dormitau pe scaune. Ăştia deschideau din când în când câte-o pleoapă, să se asigure că totul e în ordine. Pe toţi ne-au făcut răniţi ai Revoluţiei.”