PROVINCIALE (VI)

“Se cheamă că eşti ziarist, dacă poţi duce la bun sfârşit un raid-anchetă. Raiduri-anchete, raiduri-anchete şi, iarăşi, raiduri-anchete. Să dureze cu săptămânile. Prin întreprinderi şi uzine. Documentate… la sânge. Vorbiţi cu portarul, cu muncitorul de rând, cu şeful de la aprovizionare şi, abia după aia, cu directorul. Nu îi mai daţi drumul, ca un câine care a apucat bine…

Nu pe-aici prin birouri se face ziarul. Muncă de teren. Pe teren. Toţi.

Când noi ne anunţam un raid-anchetă… făceau toţi pe ei. Ne ţineau în băute cu zilele. Purcei de lapte şi miei la proţap. O dată ne-am trezit, desculţi, în ciorapi, într-un sat, la un primar… iarna… Nu mai ştiam ce căutam acolo. Dârdâiam ca apucaţii.”

Şeful meu de la ziar era un om uscăţiv, cu obrajii scobiţi. Îşi fuma ţigările dintr-un muştiuc de lemn. Când îl apuca tusea, se oprea greu, scuturându-se tot.

Sub birou îşi avea, de regulă, şi o sticlă cu ceva tărie.

Cum e şi normal, avea printre noi preferaţii lui. Cu ei dispărea pe la prânz la un local din apropiere, unde perora despre zilele bune când culturalizau satele. Acolo pierdea noţiunea timpului; cine, în fond, nu-şi doreşte asta? Se întâmplase în câteva rânduri, că dactilografa îi aranjase secretarului de redacţie articolele ce urmau să apară a doua zi şi le trimisese la poligrafie. Erau zilele când bătea vântul prin redacţie.

Dacă, pentru a salva aparenţele, apăreai pe la sfârşitul programului şi îl întâlneai în uşă, cu hainele lui bătrâneşti, lui îi era mai jenă decât îţi era ţie.

De asta cred că şi spuneau, toţi, că ei stau acolo numai pentru “Nea Totan“. Fapt este că majoritatea celor ce se perindaseră prin redacţie, îşi şi luaseră tălpăşiţa.

Când termina bilanţurile financiare, ieşea trântind uşa şi strigând tare că, “El nu e nici Mafalda, şi nici chiar câştigat la belciuge nu e!”.

Dimineaţa asta, eram convocaţi la el în birou. Fiecare îşi propunea articolul, citind ceva pentru ca Nea Totan să îşi poată da cu părerea. Trecea de la unul la altul, întrebându-i, “Ce dai?”.

Secretarul de redacţie din dreapta lui, trasa pe nişte coli de hârtie, fel de fel de chenare, ridicând câte o privire de pasăre de pradă, spre cel căruia îi venea rândul.

O colegă căreia îi spuneam “Femeia-Comisar“, nu numai pentru stilul investigaţiilor, dar şi pentru geaca şi pantalonii de piele, citi din, “Vigilenţă, Luciditate, Decizie“.

“[…] Şi încă se zbate. Fiara nu a fost încă total distrusă. Atenţie, deci. La fel de important este, însă, să începem munca. Muncă liberă, scăpată de incertitudinea pe mâna cui vor încăpea roadele sale. Este minunat că am trecut peste momentele când ne stăpânea frica. Acum putem relua lucrul în pace, ordine, disciplină. O disciplină firească, autoimpusă. Avem multe, foarte multe de făcut şi nu se poate altfel. În întreprinderi munca a început să fie reluată […]“

Era şi o încheiere.

“P.S. Ieri, în drumul spre redacţie, m-a bucurat nespus imaginea străzilor pline de oameni ce se îndreptau spre locurile lor de muncă. Dar să nu uităm de vigilenţă.”

-Incisiv, scurt şi la obiect, spuse redactorul şef.

Fotograful nostru, un tip cu plete, barbă şi o geacă ce avea pe un umăr steagul american, adusese un fel de apel, de la studenţimea unei facultăţi, ”Consens naţional - Consensul forţelor creatoare“.

“[…] în aceste clipe de entuziasm general, cu întreaga noastră fiinţă şi cu toată puterea noastră tinerească, ne solidarizăm cu programul de reconstrucţie al Neamului”.

-Am, zise el, şi un anunţ, ”Vând Audi 80 Diesel, model nou, 48000km, 20000DM, inf. tel…”

Nea Totan trase un fum şi se porni să tuşească. Se opri zgomotos, într-un strănut ce îl cutremură cu totul. Scoase o batistă şi, după ce îşi şterse şi nasul, îi spuse fotografului că speriase o vânzătoare de pe Centru, când îi vârâse în nas teleobiectivul aparatului şi o ameninţase că o dă la ziar; femeia i se plânsese lui.

“Dialogul cu publicul “era o rubrică ce se încropea în redacţie, unde responsabila domeniului “Social“ aduna la taclale cârduri de pensionari. La plecare arătau mai bine.

Ea citi că, “Mai mulţi cititori, printre care şi doamna N.N. ne-au sesizat faptul că la Magazinul Alimentar de lângă Gară s-au pus în vânzare pachete cu pulpe de pui din import. Deoarece cantitatea este mare şi leafa cumpărătorilor mică, omul nu-şi permite să cumpere decât la bucată. Iată ce ne spune doamna N.N. <Am întrebat civilizat dacă sunt obligată să cumpăr un pachet, care avea o cantitate foarte mare şi mi s-a răspuns că aceasta este o întrebare tâmpită. M-a surprins lipsa de politeţe a acestei vânzătoare şi lipsa de respect faţă de clienţi>. Pe când un comerţ civilizat şi la noi? În ţările civilizate asemenea apucături sunt de neconceput.”

Într-un alt articol, ”Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere“, un cititor ne scria că “[…] Prima la mână, ar fi chestiunea dezvăluirilor ţinând de abuzuri ale diferiţilor dumneavoastră aleşi, de furturi, de întrebuinţări de bani. Din câte ştiu, există instituţii specializate de control, care sunt îndrituite să facă investigaţii şi să tragă concluzii. Eu folosesc datele lor şi mă încred în asemenea profesionalism. Nu mă apuc să văd cine a furat doi metri cubi de cherestea“.

Eu am promis să mai dau o raită pe la sediile locale ale partidelor noastre, până să-mi dau articolul despre vizita recentă a şefilor din Capitală.

Uşa se întredeschise discret. În cadru apăru capul chel al lui Marin Botoşeanu.

-Nea Totan,… un minut… am şi eu un articol. O să-ţi placă, spuse chicotind.

Era tot cu mapa aceea plină de dosare şi hârtii, din care scoase o hârtie.

-I-am dat titlul, “Râdeţi! Pitulicea“… îmi mai trebuie un cuvânt…

Atunci intră cel care se ocupa cu mica publicitate; un tip cu o mustaţă ţigănească imensă, ce fusese angajat cu mari speranţe, că ne va face bogaţi pe toţi, peste noapte. Cineva îl recomandase, că va ridica tirajul, “exponenţial“. Nouă ne repeta mereu, că el pe ciubucuri se bazează.

-Nea Totan, strigă, îmi dai sau nu mână liberă, domne?

Nea Totan lăsă pixul şi îşi scoase ochelarii. Nu avu timp să răspundă.

-Domne, eu n-am venit aici să pierd timp. După Revoluţie, m-am luat după alţii. Am stat nopţile la discuţiile alea interminabile de la televizor… Alţii făceau bişniţă cu maşini în Iugoslavia… Eram departe.

Vând aici orice ne-ar aduce bani. Cu atâta spaţiu… vindem orice.

Am ajuns să mă cert cu secretara, domne? Că ea nu vinde chiloţi? Voi nu aveţi chiloţi pe voi? se întoarse el spre noi. Nea Totan, domne,… nu ai chiloţi?

Nea Totan dădu să-i răspundă, dar mustaţa ţigănească nu mai aşteptă. Ieşi afară trântind uşa. În secretariat, dactilografa noastră, cu panglici în păr, pentru care avea o pasiune, îi bătea ceva la maşină folcloristului Vasile Bănuţiu. El mi-a întins o mână, aranjându-şi cu cealaltă haina pe umeri, ca să nu îi cadă.

“De ce tac intelectualii?”, dictă el titlul.

Dactilografa, picior peste picior, începu să-şi legene repede un pantof roz, prevăzut şi el cu o panglică. Era semn că putea începe.

“Greu este în asemenea timpuri, de haos valoric, de nebuloasă axiologică, să-ţi angajezi structura în <ligheanul democraţiei>. Există salvarea <Universului ce alternează>, în măsura în care existentul nostru e o faţetă a infinitului creativ, în care o anume <bielă>, fixată bine în <categoria> lui ar putea-o răsturna. O erupţie a gustului estetic, o răsturnare a etosului, o implicare a lui DEUS OTIOSUS“.

-Desus Oso… şi mai cum? întrebă dactilografa legănându-şi repede piciorul.

-DEUS OTIOSUS. Cu litere mari, preciză Bănuţiu.

“O suferinţă curăţitoare, o trâmbiţă sunând din norii metafizici ori, pur şi simplu, acţiunea unei forţe fizice obscure care, inversând, să spunem, stările de agregare, ar perpetua şi actuala inerţie a intelectului nostru“.

-Stările de agregare, ar perpe… bătu dactilografa…

-…ar perpetua şi actuala inerţie a intelectului nostru.

“Lipsa valorilor şi diletantismul s-au regăsit“.

-Lipsa de diletantism s-a regăsit? întrebă dactilografa…

-Nu. Lipsa valorilor şi diletantismul s-au regăsit. Asta-i altceva