PROVINCIALE (VII)

Cenaclul “Lacrima“ se reunea, cel mai adesea, în sala de conferinţe a contabililor din oraş. De aceea, o poziţie specială o căpătase în cadrul Cenaclului o contabilă; cea care rezolva întotdeauna problema sălii. Şi nu numai atât. De multe ori organiza aşa zise “serate de poezie“ sau “ceaiuri literare“ unde mulţi fomişti, cu pretenţii literare, găseau un loc unde să debiteze, una sau alta.

Aceştia, sau alţii, se refereau la ea ca la, ceea ce ar fi, “o femeie superioară”.

Vrând, nevrând, ea ajunsese o forţă printre intelectualii de la noi. A nu se pune bine cu respectiva contabilă, ar fi fost cea mai mare greşeală pentru un debutant, aflat la început de drum. Când un jurnalist relata ce mai fusese pe la “Cenaclu“ şi, dintr-un motiv sau altul, uita să îi menţioneze numele, corifeii literari din oraş îl atenţionau discret.

Până să îl cunosc şi pe soţul ei, un inginer care scria, am crezut că pomenirea ei prin gazetele locale ar fi fost de ajuns să îi satisfacă orgoliul. Dar după ce el s-a prăpădit, unii dintre intimii ei au auzit-o, uneori, spunând “Eu am fost Laurenţiu Gheorghe“.

Laurenţiu Gheorghe, frecventa şi el genul acesta de întâlniri, dar acolo era neobişnuit de tăcut. Ca şi soţia lui, dealtfel, care după ce ocupa un scaun din faţă, şi punea un picior peste alt picior, nu mai făcea altceva decât să accepte mulţumirile de rigoare pentru sală.

Pe Laurenţiu îl ştiam mai bine de la ziar, unde, când nu aducea vreun eseu, venea, pur şi simplu, la o vorbă. Aici se simţea mai în elementul lui, căci era tentat să desfiinţeze pe oricine.

Când începuse să se simtă rău, îmi spunea, palid, că boala încerca să îl îngenuncheze, ca să nu mai poată scrie. ”Îţi dai seama ce luptă îngrozitoare duc cu abisalul? Ce drojdii metafizice am deranjat şi care, acum, încearcă să mă oprească? îmi spunea el. E o încordare teribilă”.

Mai târziu, când începuse să aibă şi dificultăţi la mers, deplasându-se prin parc, găsea doar că exagerase cam mult cu tăriile şi grătarele; ”probabil că dacă am mai multă grijă cu dieta, sigur, o să mă fac bine“.

Nu se făcuse bine şi l-am vizitat la spital, împreună cu alt amic, mai mult la îndemnul acestuia. Am făcut rău că nu mi-am ascultat instinctul, de a nu face vizite cuiva, care bănuieşte că sfârşitul îi poate fi aproape. Şi el, cu o ureche vânătă, deja, şi soţia lui, au încercat să scape cât mai repede de noi.

După ce murise, întins în sicriu, toată faţa i se făcuse vânătă.

În sala unde, acum, se ţinea Cenaclul “Lacrima“, contabila era aşezată, picior peste picior, pe un scaun. Ceilalţi participanţi stăteau, în cerc, tot pe scaune. Aproape toţi aveau sacouri şi fumau nervoşi, scuturând scrumul în cornete de hârtie.

Cel care prezida, oarecum, era poetul Titi Soare. Nu mai avea geaca aceea, “gen regizor“, ci un sacou larg, sub care se ghicea un fel de cămaşă ţărănească, la care nasturii erau încheiaţi până sus. Când spuse de contabilă, că, datorită ei, exista “acest Cenaclu“, o făcu zâmbind şi aranjându-şi părul. Avea un ceas prevăzut cu o brăţară aurie masivă, la modă în acea vreme, îndeosebi printre oamenii politici. Remarcasem acelaşi gen de brăţară şi la Nicolaescu. Îmi zâmbi şi mie când am intrat.

Literaţii de aici îşi aveau, în general, ciudăţeniile lor. Vorbind cu unul, la o bere, putea să îţi spună de altul, că “i-a furat paternitatea ideii lui literare, cu femeia răstignită de plăcere, atunci când ajunsese la orgasm”. Sau că altul, an de an, ”dă din coate să ia premii şi pentru bani; că şi medalia primită ar fi topit-o, dacă nu ar fi reuşit s-o vândă“. Altuia i se punea în cârcă, tot de către ei, că “face pe democratul, doar că, pe vremea lui Ceauşescu, a avut grijă să şi-l ia de naş pe fostul <prim> de la partid, ca să primească o casă; iar acum nici nu mai vrea să ştie de el”. În sfârşit, de cel mai “hotărât“ dintre ei, se colporta că “Revoluţia o făcuse, toată, sub plapumă, cu televizorul dat la minimum“.

Cu toate astea, dacă unul dintre ei ar fi fost criticat în public, chiar la un mod relativ decent, ”aproape cultural“, protestele tuturor ar fi ocupat prima pagină a ziarului nostru, cu săptămânile. Toţi s-ar fi indignat la modul cel mai serios. Sindicatul medicilor, al universitarilor, al contabililor şi al pensionarilor ar fi venit şi ele prin comunicate, de solidarizare şi stupoare, că ”într-un oraş cultural, ca al nostru, şi-a putut cineva permite aşa ceva“.

În numele aceleiaşi ”culturi“, recent, în urbea noastră, de abia se închiseseră urmele unui scandal, ”penibil“. Un funcţionar de la primărie, stângaci, redistribuise, fără să ţină cont de opinia publică, fonduri de la “cultură“, pentru astuparea unor guri de canal. Periodic, mai nimereau pe acolo copii sau pensionari neatenţi. Cel mai adesea se alegeau numai cu o sperietură grozavă. Omul îşi închipuise că asta avea prioritate, mai degrabă decât o călătorie în Vest, proiectată cu mult timp în urmă pentru o delegaţie, tot “culturală”. Din delegaţie urmau să facă parte şi câţiva ştabi locali.

Comunicatele au curs zile în şir arătându-se că, “graţie mentalităţii îmbâcsite a unui mărunt funcţionar, iarăşi am ratat şansa de a cuceri Occidentul, pentru câteva capace de canal”. Se vedea că respectivul avea o mentalitate, vădit comunistă, din moment ce îi scapă miza mare a acelei vizite, ce ar fi adus bani şi investitori. Era evident, că cineva crescut într-o ambianţă industrială, punea mai presus de Spirit, la care oricum nu avea acces, nişte fiare. Că singura noastră şansă, “în afară”, nu era şi nu putea să fie alta, decât…Cultura.

Literaţii, cel puţin, când aduceau vreun comunicat de “indignare“ sau de “solidarizare“, apăreau la redacţia noastră în grup. Intrau cu aplomb şi aruncau, aproape, pe masa lui Nea Totan hârtia.

Nici nu se punea problema, să nu intre în ediţia de a doua zi a ziarului. Nea Totan considera o cinste înregimentarea gazetei noastre sub un asemenea stindard. Tot în grup părăseau redacţia.

Discuţiile de la “Cenaclu“ mi le aduc aminte, doar, în parte. Aşa că multe dintre nuanţele şi subtilităţiile de acolo, atât de importante în literatură, le-am pierdut. Pe de altă parte, străin de literatură, de experimentele şi ezoterismul generaţiilor aşa zis “…zeciste“, pe care le găseşti studiind unele reviste contemporane, unele dintre bucăţile citite acolo, cred că nu le-am înţeles de-a dreptul. Nici nu îi cunoşteam bine pe toţi.

Un moment de ezitare a existat la început. Deşi şeful părea să fie Soare, acesta, cu eleganţă şi modestie, şi-a ţinut o vreme privirile pironite în podea. Unii îşi dregeau vocile, iar alţii îşi pipăiau manuscrisele din buzunare. Se formaseră şi mici bisericuţe unde se vorbea în şoaptă.

Soare îşi roti privirea prin sală şi, zâmbind, luă el cuvântul.

Îşi ţinea nişte foi pe genunchi, dar nu se grăbi să citească din ele. Ţinu să remarce prezenţa în mijlocul nostru a marelui prozator Dragoş Chiriţescu, aflat chiar în dreapta lui. Prozatorul era un bătrân mititel, care şi el îşi ţinea privirile în jos.

Pe stradă când mergea, cu paşi mici şi târşâiţi, având mai întotdeauna o plasă în mână, îşi ţinea privirea tot coborâtă. Citea câteodată din mers, niciodată lovindu-se de alţii. Când îşi ridica privirea, îi iscodea, curios, pe trecători, de-a valma, ca şi când ar fi vrut să verifice, dacă ei ştiau cine era el. Cel puţin asta am simţit, de fiecare dată când l-am văzut, până să îl cunosc personal. La ziar aducea un “serial“.

La el se făceau pelerinaje în toată regula, de către cei care voiau să se lanseze sau cărora le trebuia o recomandare. Nu refuza pe nimeni, deşi se mai plângea că, “pe el nu l-a recomandat nimeni şi a muncit din greu ca să-şi facă un nume“.

Avea şi ceva discipoli.

Imediat după Revoluţie suportă, totuşi, un afront greu de înţeles. La o întâlnire publică, dintr-o sală mare a oraşului, unde trebuiau să se desemneze un fel de consilieri sau de reprezentanţi locali, cineva îl propusese şi pe el. Acolo erau şi câteva sute de sindicalişti, adunaţi de prin întreprinderile oraşului. Spre stupoarea lui, aceia nu auziseră de el; atunci când începu să se lamenteze sau să se codească, târâind o voce plângăcioasă, că nu era sigur dacă creaţia îi va permite să accepte sau nu o asemenea responsabilitate, un muncitor, mai mitocan, îi spuse de la obraz că nu are decât să stea jos şi să lase pe altul.

De atunci, printre oamenii de cultură, se spunea că Dragoş Chiriţescu, scârbit, s-ar fi însingurat.

Dar Titi Soare menţionă de, “ce mare privilegiu are parte <Cenaclul>, la care prozatorul nu a lipsit niciodată, chiar dacă de impuritatea vieţii publice acesta se fereşte cu <laserul creaţiei>”.

Poetul se controlă într-un buzunar al sacoului şi spuse că, întrucât, tocmai constatase că nu îşi uitase acasă două poezii recente, le va da citire.

Din “Baia Mare, Cerul meu“ am reţinut ceva, ca o încheiere.

“…de aceea cuprins de dureri

siameze

Concentrat asupra peticului esenţei

(precum profeţii asupra rădăcinii cu 1oo.ooo de poame,

papirusul astral din nordul Indiei)

eu clamez

că asta mi-e legea:

Cerul înstelat deasupra mea

şi Baia Mare în mine!”

Din “Prinţul“ recită un fragment :

“Să fim noi oare

găleata cu resturi a universului

Un hău în care se deversează o mare de

Reziduuri cosmice?

Cele 4.500.000 de celule ale sângelui,

Ale lui Savonarola pe când păşea în deşert…”

Titi Soare îşi îndreptă privirea către fereastră şi îşi aşeză o şuviţă rebelă.

“Aş vrea să vă prezint, spuse… <un poet… fără identitate>, cum atât de potrivit se consideră pe sine. O descoperire recentă. Un suflet mare, datorită căruia, noi avem vin şi rachiu moroşan, la toate serile noastre de poezie… Dumitru Mănucu”.

Cel ce se ridică în picioare, roşind, era un pensionar îmbrăcat în frac, papion şi, culmea, cu un joben imens. Arăta ca un muncitor cumsecade. Chiar era un muncitor.

“Dumitru Mănucu, continuă Ion Soare, s-a perindat pe toate şantierele ţării. De la cele navale din Galaţi, la minele din Valea Jiului. A obţinut premii şi distincţii la diferite festivaluri muncitoreşti. Când se întorcea de la muncă, obosit, lua în mână o carte de poezii… Poeziile lui ilustrează drama unui om simplu… din popor…”

Mănucu spuse doar că era, fără dubii, ”un poet fără identitate“.

Din “Hepatite“, un volum de poezii aflat ”în devenire“, citi cel mai înrăit fumător al acelui moment; un tip cu barbă şi ochelari, care avea o şapcă de lână în cap, iar pe umăr o traistă, tot de lână, cu dungi, în care îşi ducea cărţile.

Noi îl cunoşteam sub numele de “Popa“, dar era o poreclă, pentru că terminase Teologia. Nu se hirotonisise ca să ajungă, chiar, popă.

Vizita la nesfârşit redacţiile, bătând câmpii despre isihasme, făcându-şi grijuliu relaţii printre şefii lor, pe care îi ţinea de vorbă cu orele; aceia se plictiseau de moarte, dar era foarte respectuos cu ei. Prin articole se lupta cu adversarii ortodoxismului.

Poezia ce-am auzit-o se chema, parcă, ”Sfâşiere“, ”Durere“, ”Strigăt”, sau ceva asemănător.

“Am urlat!

O gheară imensă, cuibărită în Tăcere.

Am strigat!

Paloarea trandafirie ce vine,

Mă sfâşie fără milă.

În turnuleţul nostru

Am tăcut!

Atunci, tu m-ai înţeles.”

După ce “Popa“ termină, scutură cu putere scrumul de la ţigară şi se întoarse către Dragoş Chiriţescu şi Titi Soare, aşteptând poate un comentariu.

Cum aceştia se uitau, doar, un pic răutăcioşi, peste întreaga asistenţă, o intervenţie avu Doru Ţicleanu, care etala şi aptitudini de critic literar. Tocmai îşi scosese recent o cărţulie, “Logica simţirii lirice”.

Avea o bărbuţă tăiată scurt şi ochelari.

Odată, pe Centru, îmi explicase că în cultură e imperios necesar să îţi copleşeşti interlocutorii cu multe neologisme şi obscuritate. Atunci, dispăru, un timp, ca să-şi poată înfuleca, fără să fie văzut, o plăcintă de carne. Când eram pe punctul de a pleca, apăru şi, surprins, îmi arătă degetul a dojană.

“În aceste strofe, spuse, e remarcabilă sfârtecarea fiinţială. E aici o scriitură ce ajunge în proximitatea Psalmiilor, pe care, însă, îi transcende înspre o fragilă şi perisabilă subiectivitate. O mai multă aplecare către concretul poetic ar fi fost mai benefică, poate.

Există mereu, în aceste versuri, riscul căderii într-un spaţiu care se alterează de la sine…în sine, pentru sine. Atunci ne-poeticul împroaşcă verbul, ce se re-găseşte în-afară-de-el”.

“Cred că, Doru, se grăbeşte, ca de obicei“, interveni zâmbind ironic o domnişoară veninoasă, cu o privire rea, părul creţ şi puţin adusă de spate, ce ţinea nişte hârtii în mână.

Ar fi vrut să i se dea mai multă atenţie.

“Vă rog să reţineţi că sunt lector universitar, doctorand în literatura celtică şi, istorie, pe deasupra. Ştiu cu ce eforturi remarcabile s-au adunat aceste versuri… În ele, simt certe influenţe de etos irlandez, o trăire druidică,… ceva chiar din <Finnegans Wake>…

Ce părere aveţi domnule Chiriţescu…domnule Soare? Ca o reprezentantă a sexului slab, vă cer ajutorul… vă conjur să vă implicaţi ! ”

“Toate părerile sunt pertinente”, spuse Titi Soare, trecându-şi mâna prin păr.

“Dacă toţi am fi de acord, ce rost ar mai avea <Cenaclul>? Toate părerile sunt acordabile (completabile)” spuse alt domn, ce făcea şi el figură de critic literar.

Vocea era atât de slabă, încât abia dacă i se auzea. Avea pistrui şi îşi ridica periodic ochelarii pe nas. Spuse că descoperise şi el, printr-o întâmplare, un talent autentic, ţărănesc, plin de umor, din spiţa lui Creangă… Abundă în el Bulă, bancurile lui Bulă adică, snoavele, glumele, basmele şi poveştile pline de o filosofie adâncă.

“Sandu Buicu, spuse pistruiatul cu o voce imperceptibilă, şi-a încercat puterile în psihologie şi handbal… Dar vocaţia şi-a descoperit-o, recent, în literatură. Ne va citi câteva rânduri pline de forţă, savoare, pitoresc şi culoare.”

Sandu Buicu era o matahală cu o privire flegmatică. Palmele erau imense şi făceau dovada trecutului de handbalist. Vocea era, şi ea tărăgănată, plictisită.

“Îi mulţumesc lui Flaviu Mămăligă pentru… recomandare… şi vorbele bune… Mai bine să citesc ceva… n-aş vrea să vă adorm…

<Intrai în crâşma plină de fum. Bârnele erau afumate. Ca şi mesele negre, ce miroseau a slănină. Duhnea şi a rachiu ieftin. Barmanul, cu o căciulă miţoasă pe cap, sforăia de zor.

Uşa se dădu de perete cu putere, lăsând să intre şi ninsoarea. Trei flăcăi, roşii în obraji, se îndreptară, călcând apăsat, înspre tejgheaua barului. Bătură cu pumnul în ea, ca să-l trezească pe proprietar. Acesta sări speriat şi spălă repede trei pahare.

Vrem să bem, să bem şi iar să bem, până picăm jos, strigară ei. Să bem!>”

Se opri şi se uită şăgalnic la ceilalţi.

“Extraordinar, domnule, eşti mare şi profund“, sări de pe scaun, cu o mână ridicată, poetul Emil Vornicu, cu părul creţ, grizonat, lăsat mare, de parcă ar fi avut o perucă.

“Se vede, domnule, că eşti din zona de unde se trag ai mei… Ţărani adevăraţi, cu vână de prozatori şi poeţi… Simt nămeţii şi lemnul în cuvinte… Eşti mare domnule!

Noroc cu Flaviu Mămăligă care te-a descoperit. Cine nu are un Flaviu Mămăligă, să-l cumpere!”

Se ridică şi veni în mijlocul încăperii, călcând pe vârful picioarelor, ca o domnişoară.

“Vreau să vă citesc şi eu o poezie…<Regele ce visează la nisip>…”

“Clepsidra se şterge

Albastru, roz şi mov

Diamante şi aur

Perle nesfârşite

Apa verde ce nu se mai termină…

Tu!“

Citi o nuvelă şi un poet olandez, cu ochelari eleganţi, ce aveau rame din metal.

Purta un sacou, albastru închis, sub care se ghicea o vestă. Venise la noi în ţară, întâmplător, cu nişte ajutoare, ca să i se mai reducă din impozitele afacerii. Citise o poezie la o onomastică şi, de atunci, era purtat pe la toate întâlnirile culturale. Îşi găsise repede o ţiitoare; o profesoară de română, care îi şi gătea. I se oferise chiar şi o catedră, dar erau şi unii care nu mai ştiau cum să scape de el, căci era din cale afară de politicos şi de insistent. Vorbea mult, când în franceză, când în engleză. Le “rupea“ şi în româneşte.

Hans Van Nistelroy - aşa îl chema - spuse înainte de a citi, că aici fusese copleşit să constate cât de lejer e traiul de zi cu zi. Nu îşi explica nicicum, trei lucruri: de ce nu ne vopsim casele vechi; ”poate nu aveam vopsele”. De ce, totuşi, eram o societate relativ săracă, în condiţiile în care aveam murături atât de bune. Ultima nedumerire se referea la vin şi bere: vinul nostru era pe cât de ieftin, pe atât de bun; iar berea prea scumpă, pentru cât era de proastă. Spuse după aceea celor din “Cenaclu“, să nu fie nedumeriţi, că acesta era protocolul la ei: să destindă “atmosfera, cu fleacuri, înainte de a trece la lucruri serioase”. Într-adevăr, toţi se porniră să râdă.

Subiectul a ceea ce urma să citească, îl împrumutase de la un foarte bun amic, român; era vorba despre tăierea porcului, de către nişte ţigani, în faţa blocului. Ideea i se păru nouă, căci la ei animalele se eutanasiau, înainte de a fi sacrificate. Şi ei nu tăiau animale în faţa locuinţelor.

Porcul era neobişnuit de mare. Se poate să fi fost o scroafă.

Ieşise din scară alarmat de nişte urlete îngrozitoare. Doi ţigani trântiseră un porc în noroi, în timp ce al treilea îi dădea lovitura de graţie. Gospodina, zâmbind, ţinea un lighean alb, de email, sub jetul de sânge, ce se aduna aburind şi făcând spumă. Avea o culoare roz, de garoafă de primăvară. Grohăiturile deveniră tot mai slabe, iar ochii animalului, la început îngroziţi, iar, apoi, parcă, cerşind îndurare, rămaseră în cele din urmă ficşi.

Îi turnară celui care înjunghiase porcul un pahar mic de rachiu, ce făcea mărgeluţe. Acela dădu din cap a aprobare şi, după ce îşi şterse sângele de pe mână cu zăpadă, închină cu ceilalţi.

Mai târziu, slănina răsfrântă în lături, pe nişte ştergare pătate de sânge, îi amintiră de geniul pictural flamand, de peisajele de iarnă, în care albul şi negrul încropeau scene de ospeţe şi joc, unde roşul avea o importanţă atât de elevată.

“Cenaclul” s-ar fi încheiat, dacă nu ar mai fi apărut un personaj.

Livid. Îşi ceru scuze distrat şi căută un loc; sfârşeala din privirea ce cuprinse încăperea, îl scăpă, poate, de maliţia celorlalţi. Peticele, aplicate la sacou, mă ajutară să recunosc apariţia ciudată din Catedrală. Pantalonii îi erau, ca şi bocancii, murdari de noroi. Arăta de parcă atunci s-ar fi trezit.

“Un individ deprimat, m-am gândit, cu nervii la pământ, care, probabil, doarme rău noaptea şi mult dimineaţa. Genul de om, pe care îl eviţi, pentru că e prea serios; nu ştie bancuri şi la petreceri păgubeşte cheful tuturor”.

Se uită absent în jur, când înţelese că ceilalţi terminaseră de citit. O luă ca pe o invitaţie şi emfatic, ca şi când ar fi sfidat ceva, îşi scoase din buzunarul sacoului nişte foi de caiet de aritmetică. La lumina neonului, obrazul neras şi sprâncenele stufoase îi adânceau ochii surpaţi, în care licări, acum, o supărătoare severitate.

Îngăimă ceva, după care se opri ca şi când ar fi căutat un alt început. Mâinile se crispară nervoase pe foi şi am aşteptat să renunţe.

“După mine, îmi şopti <Popa>, care şedea în stânga mea, ăsta e cam ciudat, dacă nu cumva ţicnit. Îl ştiu de la <Teologie>, de unde i s-a sugerat să se care.

E şi cam în vârstă pentru studenţie… Culmea, copil de popă vrednic, gospodar, dintr-un sat de la noi. Parcă, s-a transferat la Filozofie dar.şi acolo… Avea idei stranii… profesorii erau oripilaţi… Că viaţa de apoi ar fi fost prost înţeleasă… răstălmăcită… din considerente propagandistice… că Iisus n-ar fi promis aşa ceva… Cel puţin să le fi ţinut pentru el, ca noi toţi… Eu, de exemplu… şi alţi colegi… până şi un profesor… suntem convinşi că Dumnezeu e un extraterestru… o inteligenţă supraplanetară…”

N-aş putea spune dacă ceea ce s-a citit era eseu, filosofie sau literatură. Am reţinut frânturi, căci personajul era mai interesant, la prima vedere, decât producţia minţii lui, oarecum răvăşită. În câteva rânduri, atenţia mi-a fost atrasă doar de pantalonii înglodaţi sau de timbrul vocii, jos, în care cuvintele se izbeau surd de auditoriu; astfel că unele pasaje le-am scăpat cu desăvârşire.

“Aşa încât, citi el, dreptul de a ne lua viaţa sau nu, e ceva ce îi priveşte pe prinţi şi aristocraţi. Noi, aşa ceva, nu mai avem. Mai nobil mi se pare, deci, să ne întrebăm cum putem să fim fericiţi.

Căci fericirea este scopul ultim, cel mai înalt şi cel mai banal, al vieţii, deci al lumii, şi nicidecum alte prostii metafizice.

Praf a ajuns Divinul şi toate au luat-o razna, pe urmele lui; artele toate, Forma, ţăndări, ne joacă în faţa ochilor.

Atât de sus am ajuns, cu noi înşine, cocoţaţi, despuiaţi pe pietre, încât doar scrutând hăul mai putem încropi ceva; tentaţia este mare, dar nu vă aruncaţi în el, chiar dacă noua lege de aici va porni şi nu de la litaniile popilor. Murmurul viitorului, noua credinţă se va întoarce, de aceea, încă o dată, la bolboroseala fără de rost a Pitiei… Poezia e aiureală, muzica un scâncet, pictura o mâzgăleală, iar proza are tâmpiţi, pentru că e inutil să mai ai intrigă. Cui ii mai dă mâna să facă ceva, fără să-şi bată imediat joc de asta? Nu vedeţi că, speriaţi de tăcere, ne-am oprit la oracole şi demenţi?

Nu mai priviţi în beznă! De moarte frică nu vă fie! Nici numele nu i-l mai rostiţi, căci relele toate de aici încep; de aici frica, lupta de clasă, comunismul şi televiziunea prin cablu.

Eu ajunsesem rău! La început invocăm moartea din teribilism livresc, ca la urmă să ajungă un coşmar. Mă învăţaseră să privesc moartea şi nimicul în faţă, precum aştepţi duşmanul cu fierul în mână… Ca să mă bucur apoi de ce am… Şi ajunsesem să mă îmbolnăvesc de umbra mea… În aşa hal eram, că nu puteam să mai văd pe cineva, fără să îmi închipui cum ar fi arătat în raclă, sau putrezit în pământ… O mână nu mai puteam strânge, căci o vedeam cenuşă… ochii încremeniţi…

A te gândi la moarte înseamnă să invoci viermele… îmbătrânim… ajungem carne fleşcăită şi atât.

Credeţi că din respect se-ngroapă morţii?

Nici vorbă! Ci doar pentru că ei nu mai sunt, iar noi mai suntem… Ca să uităm mai repede… Lăsaţi pe marginea drumurilor, ne-ar aduce permanent aminte… iar pentru - aducere aminte şi un ban, avem atâţia preoţi, peste tot în lume, ce şi-au făcut din groaza noastră un descântec.

Duşmanii noştri mari sunt cei ce ne mortifică, mereu trăgându-ne de mână şi aducându-ne aminte că suntem muritori; când noi, de fapt, suntem nemuritori!

Şi fii de zei, în noi cu zei! Entuziasmul asta este! Nu aţi simţit cum timpul este devorat de zeul nostru, în clipe de extaz? În fericire, hăul e înghiţit de hău, iar carnea de tămâie. Aceasta-i nemurirea, cea din clipă, ce-nghite moartea şi nu aceea în care aşteptându-ne sfârşitul, cu viaţa de apoi în căpăţâni, noi am murit de mult! […]

Mântuirea nici nu are sens fără perisabil. Hatârul nemuririi, îl au doar cele care mor. Pentru celelalte, e o falsă problemă. Atunci, atemporalitatea, doar cu timpul cununată, înseamnă ceva. Deci, cu viaţa.

[…]

Dealtfel, şi în interpretarea cărţilor sfinte s-au făcut aceleaşi greşeli, care izvorăsc din servitute, bătrâneţe şi boală, deci din pizmă şi minciună.

Ei, dacă vor, îşi pot adjudeca, din teamă, alte vieţi în neant. Dar nu ceilalţi. Căci tinereţea fără bătrâneţe, are şi viaţă fără de moarte. Moartea îndepărtată, amânată, nu există.

Cei ce ne-au învăţat altfel, că doar întorşi spre ei în fiecare clipă, ajungem viaţa s-o iubim, ne-au atârnat în spate lepra morţii.

Femeia ce aduce viaţă, de clipă e legată prin instinct; aşa cum spiritul bărbatului, întors spre cele nevăzute, mortifică prezentul.

Ce mare slăbiciune, să rupi spiritul de trup, ideile de realitate, divinul de om şi viaţa de apoi, de viaţa de aici! Sau să legi mântuirea doar de un trup putrezit!

Nazarineanul îşi dă obolul şi salvarea celor vii.

[…]

Minciuna cea mai mare este aceea ce, cu planuri cincinale, tot amână clipa, când în prezent se-ascunde lumea.

Dacă-n trecut sau viitor, deci către vid îţi tot întorci privirea, ce poate fi mai rău, decât să îţi aştepţi salvarea de la viaţa de apoi?

Odată nu se spunea atât, <fi-vei mântuit>, cât <eşti mântuit>; <împărăţia cerurilor> nu mai trebuia aşteptată: ea venise.

Motivul mare pentru care, atunci, un tâmplar a fost ridicat pe cruce, a fost acela că a îndrăznit să susţină că Divinul şi fericirea pot să fie şi într-un om. Şi unde omul se simte fericit, este şi nemuritor.

Ce ne-ar putea împiedica, să tămâiem tot ceea ce există? Când cel mai mare miracol, pentru un muritor, e să fie părtaş la ceea ce există, ştiind că putea să nu fie nimic şi că nu e păcat mai mare decât să te înfrupţi, odată, din hău?

Ajunge să mă uit la lume, ca să tremur.

Tremur ca o frunză.

De ce să nu facem un festin neântrerupt, dar acum şi aici? Şi nu doar a celor puţini şi aleşi, care prin nobilul exerciţiu al fericirii, se pot mereu bucura; dar şi a celor mulţi, cărora doar trebuie să li se spună că sunt fericiţi.

Aşa ne vom desăvârşi, aşa vom fi nemuritori şi, în loc să aşteptăm în putreziciune să ajungem la ceruri, vom coborî cerurile la noi, buboşi de am fi, şi în zdrenţe, ca Iov. Şi suferinţa poate fi o bucurie, pentru aceia care înţeleg că, totuşi, e mai mult decât nimic.

A <lupta> cu ideea de moarte şi a nu o accepta, pur şi simplu, aşa cum nu accepţi boala, ştiind că altfel te poate cuprinde; a nu invoca moartea, a evita înmormântările, pe cei ce pun parastase şi pe profeţii care vor să ne târască lângă ea, aducându-ne aminte, înseamnă a atinge perfectiunea.

Moartea nu există, căci ea nu se trăieşte. Decât, în spaimă.

Dar atunci, de nu se teme, cel ce trăieşte, nemuritor şi fericit ajunge!

Au spus-o mulţi. Dar nu destul de mult.

De aceea, printr-o spontană şi sublimă intuiţie, toţi vor să fie fericiţi, căci către asta toate se îndreaptă.

Cei mulţi nici nu se gândesc, dacă să-şi ia viaţa, sau nu. Iar acesta este răspunsul.

Din toate aceste motive, eu, prea adesea, stau aşa, într-o prosternare, care nu mai trece. Cred că şi din cauza asta, am ajuns ce am ajuns.

Din tot sufletul, n-aş pregeta să justific toate eşecurile neamului, printr-o atare stare de <leşin>; dar mi-e teamă că nu o merită.

Restul, ca să citez un prinţ, e chiar tăcere, dar venită din plenitudinea inimii şi a clipei.”

După câte îmi mai amintesc, cam asta a fost tot. Dacă nu îl omit şi pe Titi Soare care, la despărţire, mă bătu cordial pe umăr.

“Bătrâne, dacă ai vreun eseu sau ceva de genul ăsta, te aştept la revistă. Îl publicăm şi te veşnicesc. Crede-mă.