PROVINCIALE (III)

Am plecat pe bulevardul cel mare. Preferam aglomeraţia şi forfota, străzilor liniştite, încărcate de castani. Frumoase , dar pustii şi cu multe grilaje de fier. Dincolo de care nu era nici ţipenie de om. Nu de puţine ori, am asemănat oraşul nostru cu un sat. Un sat mai mare. Dintr-un cartier mărginaş, ca acela unde locuiam, într-o jumătate de ceas ajungi în Centru.

Multe localuri sau magazine îşi schimbau destinaţia de la o lună la alta. Asta făcea ca lucrurile să fie mai interesante.

O cofetărie de pe colţ, unde odată găseai savarine gustoase, după ce o vreme ajunsese magazin de covoare, sfârşise prin a desface casete de muzică românească. Fosta librărie, singura din zonă, era farmacie, iar la aprozar găseai şi vopsele.

Pe strada care duce înspre Universitate şi parcul cel mare, am cotit în direcţia opusă. Tot fetele, care erau peste tot, dădeau mai multă atenţie modei; erau la mare trecere nişte pantofi cu tălpi imense, pentru care părinţii scoteau bani grei din buzunar.

Am ajuns în faţa vitrinei, unde o fostă colegă de liceu îşi deschisese, cu mari relaţii, un magazin de articole, oarecum sportive. Lângă o chichineaţă ce se numea “Şic Butic”, ce vindea pantofi de lux. Am rămas înţepenit o vreme, neştiind dacă să intru sau nu, până când de după un maldăr de adidaşi, o mână cu multe inele îmi făcu semn să intru. Deşi începuse să se încălzească afară, fosta mea colegă avea o haină de blană şi o rochie lungă, neagră, cu dantelă jos, ce ajungea până la nişte cizme cu toc. Îmi spuse că îi e frig din cauza stresului. Că nu a avut un concediu ca lumea de când e patroană.

-Habar n-ai ce înseamnă să dai de lucru altora. De-abia după ce-mi plătesc angajatele, mă uit pe facturile telefonice.

-Ce se vinde mai bine?

-Lămpile de noapte din porţelan.

-Lămpi de noapte?

-Alea din colţ, de lângă ciorapi, îmi arătă ea. În orice caz, de când m-am privatizat, ştiu c-am ţinut-o numai în grătare. Fumez Kent…Nervii…cu aprovizionarea, de care se ocupă soţul, şi angajatele. Le ţin din scurt. Din “Doamna Nina“ nu mă scot, deşi eu croiesc fustele la maşină. Vezi…în “Celebrităţi”…scrie că marea vedetă, Bambina, de la T.V., a început ca mine. Într-o garsonieră, ipotecându-şi maşina. Ce vorbesc eu de Bambina? Uite, peste drum,…Cotârlea…a avut o camionetă de cărat marfă… Căra varză... Acum e milionar în dolari! În dolari!… Mă apuc şi de drept. La seral. De n-ar fi tremurul ăsta din stomac…uite-aşa, făcu ea, zornăindu-şi lanţurile de aur de la gât. Şi-am dat jos de pe mine, într-o lună, câteva kilograme. De-aş apuca o comandă, de la ăia, de la cantina armatei, zise ea făcându-şi o cruce mare.

Ştii ce? Ar trebui să treci şi pe la Gusti. E în atelier. N-are de umblat după produse şi sculptează. I-am dat liber.

Am ieşit în stradă trecând pe lângă casele pe care scria cu litere mari “Vila Ofelia“, “Vila Petrişor“, ”Vila Dancău“.

Un cerşetor, într-o pufoaică, într-un colţ, cu eternele picioare vârâte sub el. Cel puţin arată bine hrănit. Ca şi cei ce adună în cărucioare cartoane presate.

Cei mai mulţi îţi bat, acum, la uşă acasă: femei pământii la faţă, cu vreun copil în braţe, o expresie de sfârşeală şi ochii arzându-le în cap. Mai au ceva demnitate, ce le mai poate rămâne când uşile li se trântesc în nas, şi încearcă să-ţi vândă un simulacru de ceva: un vas, o mătură, o cârpă.

Lângă “Teatru“, mai multă lume îngrămădită pe lângă o camionetă străină. L-am întrebat pe un bătrân cu o plasă, ce se aşezase răbdător la un fel de coadă, ce se întâmpla. Acesta răspunse doar, “Ajutoare“, şi punând capăt discuţiei, se căznea să se ridice în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Am făcut la fel. O femeie între două vârste, franţuzoaică, poate, dădea cu o mână Biblii, iar cu cealaltă, nişte şepci. Zâmbea silit, căci era filmată, încercând să facă faţă tuturor. Un copil handicapat ajunsese lângă ea şi aceasta îl luase în braţe, dar, ferindu-se, cumva, de el; ca şi când s-ar fi protejat de vreo boală contagioasă. Unii dintre cei ce apucaseră o Biblie şi o şapcă, îngăimau ceva ce aducea a mulţumire sau, pur şi simplu, gesticulau ca surdomuţii. Femeia răspundea la fel.

Chiar pe Centru, în faţa localului “Cucuveaua“, mi-am luat un suc. La o măsuţă albă din plastic, din cele apărute în faţa mai multor restaurante de la noi, l-am găsit, degustând o votcă, pe Vancu. Îl ştiam de la ziar, unde venea cu articole extremiste, la prima vedere. Cânta la ghitară şi scria poezii. Articolele lui vehemente plăceau multora. Mi se pare că era şi într-o organizaţie de tineret, a nu ştiu cărui partid.

Avea o geacă kaki şi o şapcă din acelaşi material, de sub care îi ieşeau şuviţele de păr. Se uită la mine fix şi mă invită să iau loc. Picioarele întinse către bulevard, de parcă şi le-ar fi încălzit la foc, aveau nişte bocanci de munte, încheiaţi sus pe gambă.

-O ţară avem! spuse şi luă o înghiţitură din pahar privindu-mă cu aceeaşi încremenire.

Ce rost o fi avut şi revoluţia asta, nu ştiu! Ăştia se comportă exact ca ăia dinainte. Ce i s-a reproşat lui Ceauşescu, când l-au pus la zid… furturi, distrugerea economiei naţionale…fără probleme poate fi pus în cârca a câtorva sute de oameni politici de la noi.

Tu nu vezi că oamenii cei mai respectaţi în ţara asta sunt tâlharii tranziţiei? Ba, ai putea spune, chiar, că au ceva simpatic în ei…Când unul din ei…un patron de fotbal, ţine o conferinţă de presă…te prăpădeşti de râs…Au culoare jigodiile…În orice caz, au ceva real, autentic, în comparaţie cu laşii “respectabili”, fofilaţi prin politică…, cu toate “textele” lor… simţi că îi invidiază pe bandiţi, că le fac temenele, că în forul lor interior… îi respectă chiar… pentru că fură ca-n codru…o chestie la care ei au jinduit mereu…dar le-a lipsit curajul…pe care l-au pitit după aşa-zisa…condiţie socială…

Toţi ăştia… şi clătină din cap încet, de-au pus mâna pe ţară, cei de la putere şi ăia de vor s-o deţină… din opoziţie… găinari. Aşa s-au format şi acum nu mai pot fi altceva. Ca puii de găină ieşiţi din găoace prin incubatoare…Dacă-i scoţi în soare, se strâng laolaltă şi tremură. Slăbăturile astea din opoziţie…Îşi ascund după proteste nehotărârea şi lăcomia. Strâng liste cu semnături când nu primesc posturi.

Dădu iar din cap şi se holbă o vreme la cei ce treceau.

-S-au învăţat cu viaţa călduţă şi cu fărâmiturile ce le primeau... Acum cred că ajung la putere fără să deranjeze pe nimeni… nici pe românul de rând, nici pe canalia ajunsă sus. Ăştia de guvernează… daca-r avea o fărâmă de grandoare în ticăloşie… tot ar mai fi o şansă pentru ţară… ar putea ajunge răul ăsta mocirlos, odată, un bine…poate…s-ar chema că mai există credinţă. Un Dumnezeu, cât de mic, dar al nostru. Ăştia n-au Dumnezeu… n-au nimic. Toţi au intrat în politică ca să-şi facă buticuri. Intelectualii, mai cu seamă... Poţi să îndrepţi literatura când tu umbli după gologani? De unde or fi având atâta şiretenie şmecherii ăştia? E caracteristica lor predominantă. După asta îi recunoşti. N-ai văzut ce alunecoşi sunt?… “Rezistenţa prin cultură“… Cum să fi făcut asemenea slugoi în travesti, de catifea, opoziţie la comunişti? De unde să avem politică? Acum, tot ei îşi fac planuri că e mai rentabil să facă pe opozanţii. Le poate pica un post prin senat, sau o ambasadă. Cel mai rentabil e să urle tare. Fac pe mironosiţele, care nu se amestecă cu bandiţii, dar cât le jinduiesc locul! Atunci când nu îi vede nimeni, sunt tot cu miloaga pe la ei. M-aş mira să nu le trimită şi felicitări…

Ăştia nu-şi vor lua niciodată lumea în cap, ca să spele vase, doar ca să-şi spele sufletele. De-asta nu mai are nici naţiunea suflet… Nu vom scăpa de ei. Au îmbătrânit urât şi nici nu se gândesc să trăiască mai adevărat. Mai trag câte un simpozion, o conferinţă, unde să ne mai aburească pe noi, şi pe ei să se mintă, că mai există. Nu cumva să-i uităm, când de fapt ei sunt de mult terminaţi. Iar acolo fac pe moderaţii şi esteţii, pentru că le e groază şi de politica adevărată. Se plâng de cultură şi de spirit…dar lor le pasă cel mai puţin de ele. Numai la bani le stă gândul… Dealtfel, nu mai pot să se salveze ca existenţe. Doar de acolo, amice, începe literatura mare şi politica mare. Destinele mari. Noi nu avem destine. Noi avem descurcăreţi.

Am vrut să întrerup potopul de vorbe, ce se abătuse asupra mea, dar am înţeles că nu aveam nici o şansă.

-Nu mai e nimic de făcut. Suntem cu desăvârşire pierduţi. Şi aşa suntem de sute de ani. Un conducător n-am avut cu vocaţie imperialistă! Trăgeam câte un schit, după ce ne dădeam obolul. Asta era “rezistenţa prin credinţă!“ De parcă credinţa ţi-o negociezi…De ce nu ne-or fi cucerit turcii? Acum am fi fost turci…Şi lor le-o fi fost groază de noi…Boierii au fost întotdeauna buticari şi lichele. Jecmăneau gloata mai abitir decât turcii. Ştii că deveneau patrioţi şi mari creştini doar când erau ameninţaţi să fie înlocuiţi? Atunci chemau norodul prost să lupte pentru interesele lor…aşa cum azi îi adună pe la mitinguri…

Se opri căci chelnerul batjocoritor ne atrase atenţia că, “Domnul zbiară şi se aude şi în local. Patronul nu face politică şi ne roagă să fim civilizaţi“.

Vancu se întoarse ţeapăn şi rigid înspre chelner privindu-l în tăcere, drept în ochi. Acesta descumpănit, dădu din mâna în care avea şervetul a pustie, şi-şi luă tălpăşiţa.

Chiar şi după plecarea lui, amicul meu rămase o vreme pironit, cu privirea, în locul unde stătuse chelnerul. Apoi întorcându-se la fel de încet spre mine, dădu încă o dată din cap a deznădejde şi spuse, “Suntem cu desăvârşire pierduţi. De ne-ar înghiţi Europa ! ”.

Când începu să sughită, fără putinţa de a se opri, ducându-şi dosul mâinii la gură, am plecat mai departe. Uitase şi de mine.

Ziarul nostru îşi avea sediul în Piaţa Mare, lângă Palatul, albastru, al simpaticului guvernator, ce demult reprezentase o împărăteasă. Nu am intrat în redacţie, fiind ora la care toţi ciudaţii veneau acolo. În Piaţă, de pe dalele de piatră, privirea îţi era atrasă până departe, pe acoperişurile caselor. Am luat-o pe lângă Primăria Veche, în cealaltă piaţă, mai mică.

De când mă ştiu, dacă treceam pe lângă gardul din fier forjat al marii biserici evanghelice, silueta de bronz a unui predicator sas, zâmbind, m-a îmbiat întotdeauna să intru.

De pe mozaicul mărunt, alb, de pe alee, ce îmi scârţâia sub paşi, am auzit şi sunetele vag picurate printre pietre, ale orgii dinăuntru. Cineva exersa, cu siguranţă, căci erau reluate, mereu, aceleaşi game. Clanţa mare şi uşa grea, ce se deschidea încet, făceau loc agheasmatarului şi unei cutii din metal negru, închisă cu lacăt, unde se puneau monezi.

M-am încadrat în culoarul îngust dintre cele două şiruri de bănci şi atent la şoaptele orgii, reverberate şi de zidurile reci, m-am aşezat undeva pe la mijloc. Tigvele şi oasele încrucişate, ce compuneau bazoreliefuri, trebuiau, bănuiesc, să te aducă înapoi la ceea ce mai rămânea dintr-o viaţă de om. Dacă, tot acolo, n-ar fi răsunat orga. Ea te purta, pe nesimţite, către ceea ce era mai mult în noi. Când atâtea învăţături ne-au educat să ne purtăm singuri grozăvia acelui sfârşit modelat în pereţi, muzica de orgă, cu nepământescul ei, rămânea singura formă de acces la altceva. De scăpare. Poate că aşa a şi fost gândită biserica asta, unde întotdeauna te pătrunde frigul.

Când mi-am coborât privirile de pe altarul unde doi sfinţi, încadraţi în şipci aurite, îşi făceau plecăciuni, am văzut că nu eram singur.

Lângă panoul unde se afişau numerele versetelor din Evanghelie, pe o bancă, dormita o siluetă. Era un domn într-o poziţie ciudată, având capul rezemat pe banca din faţă, aşa cum mai vezi beţivi pe mesele din crâşme. Dormea sau, poate, că plângea. Era un loc bun, şi pentru una, şi pentru alta.

M-am ridicat să ies şi atunci arătarea aceea îşi făcu şi ea drum printre bănci. Avea un sacou cu petice aplicate la coate, cum se purta pe atunci, totuşi prea subţire pentru sezon. Un tip tomnatic. Între două vârste, avea ceva neplăcut de tânăr în ţinută şi figură. Neplăcut era şi orgoliul ce-şi făcea loc dintr-un trup, evident, jigărit, ce trebuie să fi suferit destule. Nu mă observă, când trecu pe lângă mine, şi nu îşi făcu nici cruce, când ieşi în lumină. ”Câţi ani o fi având… 30… 40? Greu de spus”.

Piaţa unde erau “Arhivele”, rar bătută de cineva, e cel mai pustiu şi mai paşnic loc din oraş. Toamna, e mai frumoasă, inundată de frunze şi o lumină aurie. Într-o firidă, te întâmpină chiar bustul de fier negru al unui poet, ce se întoarce din profil spre tine; părul îl are despărţit printr-o cărare pe mijloc, iar gulerul răsfrânt lasă să se vadă gâtul şi pieptul. Îţi dă impresia de încredere şi tinereţe veşnice. Când te gândeşti însă că celălalt, marele poet, amicul lui, îl găsea, mult după ce murise, plin de umori, tabieturi bătrâneşti şi oroare de gloată…

Gusti îşi avea atelierul pe lângă Sinagoga oraşului, închisă şi nepotrivit aşezată între Gară şi Staţia de Salvare. De fapt, o curte, unde, într-o casă părăginită cu un singur cat, trăia o familie cu mai mulţi copii. Pe cei mai mici dintre ei, îi întâlneam la un chioşc vecin unde se vindeau spirtoase. Ajutau la cărat cutii din carton. Când mergeam la atelierul din spate, pe sârmă erau întinse rufe şi din camera ce era, probabil, bucătărie, cameră de zi şi dormitor, se auzea zăngănit de vase. Se părea că erau mereu la masă.

Nu întotdeauna aveam şansa să îl găsesc. Ştiam asta atunci când la uşa atelierului, aflată lângă un closet de serviciu, se găsea un lacăt şi un carneţel cu un creion ataşat, unde i se lăsau mesajele. Atunci, mă uitam la pietrele împrăştiate în dezordine prin curte, la cele câteva găini ce scormoneau în jur şi îi lăsam, de regulă, câteva rânduri.

Acum mai avea în vizită un musafir. Discutau pe îndelete, în timp ce degustau vin din pahare de plastic. Toţi artiştii pe care îi cunoşteam, îţi dădeau să bei din pahare de plastic.

-Aaaa…coane, făcu Gusti când mă văzu, descriind cercuri imaginare cu mâinile şi venind spre mine călcând apăsat. Mă bătu tare pe spate, ca şi când i-aş fi făcut o mare surpriză.

Era entuziasmat când îl vizita cineva, ceea ce părea a fi în contrast cu părul vâlvoi, trupul îndesat şi burta în formare. Dealtfel, toţi sculptorii semănau între ei.

La ţanc ai picat, continuă el. Nicicum nu mă înţeleg cu Ţompi! Cruci pentru morţi, nu mai fac!

-Lasă domnule chestiile astea, zise Ţompi, un domn ce mergea către 60 de ani, cu o barbă imensă şi fără dinţi, ce se încălzea lângă o sobă mică, în care Gusti arunca resturi de lemne.

Trebuie să te faci cunoscut în Europa. Azi o expoziţie în Germania, mâine în Ungaria şi uite-aşa…Arată-i, domnule, ultimele lucrări…Cele din stilul “Etno“.

Gusti se îndreptă spre un raft, de unde luă câteva sculpturi, de pe care şterse praful cu pioşenie. Le puse într-o lumină mai bună şi se trase înapoi. Aduse şi alte sculpturi, dând la o parte praful, tot atât de sfios.

-Ei, ce spui, coane?

Am ezitat.

Ţompi deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. Aduse mâna aproape de sobă şi şi-o trase repede îndărăt.

-Coane, zise Gusti, ţi-am citit articolele şi nu-i în regulă. Nu-i în regulă.

-De ce?

-Prea te iei de toţi. Poate încasezi şi o bătaie. Zău! Nu aşa merg lucrurile. Eu sunt pe bune…cu toţi. Toate se rezolvă. Inclusiv inspiraţia…ce să mai vorbim de comenzi… O ştiu de la unchiu-meu, Dumnezeu să-l odihnească! Deschidea orice uşă cu salam de vară. Era gestionar la o cantină.

-Am o vecină pe care au băgat-o la nebuni, pentru că nu mai ajunge la cozi înaintea altora, spuse Ţompi. Noroc cu televiziunea prin cablu. Şi “Divizia A”. Supermarketul, ce mai, e locul unde se adună ultimele resturi de sens în viaţa proletarilor…Când îi vezi, în pufoaice, cum îşi îndeasă cărucioarele… Ăsta-i viitorul! Altfel…mulţi pensionari ar ajunge la balamuc. Toţi. Dar de la mezeluri…la artă…

-Ba-i exact aia, spuse Gusti, rânjind înspre mine. Salam.

-Lasă domnule salamul. Ce mai rămâne din tine, din expresia ta…,şi aici Ţompi ridică un deget în aer. Dacă o ai, şi ai dospit-o în tine... De ce or mai fi făcut foame artiştii mari?

-De proşti. Şi ăia mici au făcut foame. Nu merită. Totul se negociază. Chiar şi fesa aia, de la statueta din lemn de nuc. Arta e management. Totul e management. Viaţa e management. Dacă nu ştii asta, eşti un fel de prost cu aere…

Brâncuşi, şi el, a fost un tip orientat, care a simţit încotro bate vântul. Vă spun eu, hohoti Gusti zgomotos, decât să faci foame, mai bine te înţelegi cu un prefect. În orice caz, eu nu mai stau printre prostii de astea… Chestii moarte. Nu mai fac cruci de morţi! Am terminat. Fertig!

Îşi duse ambele mâini la gât, ca şi când s-ar fi forţat să vomite. Apoi clipind şiret din ochi către mine, se duse la un raft, de unde luă o cutie de lemn. Îşi duse degetul la buze, apoi o deschise cu aceeaşi grijă. Înăuntru erau ace şi fel de fel de alte ustensile pentru pescuit.

-Domne, zise Ţompi, ce-ar fi să facem un partid pornind de la o asociaţie de artişti, literaţi?…Oraşul ăsta e prea amorţit. Că-i brânza de vină, sau mezelurile… Să facem ceva. Nu mai putem sta deoparte…Începem cu un pahar de vin, ca aici. Stăm, discutăm… N-ar fi interesant?

Clătină încet din cap şi sorbi uşor din pahar, scărpinându-se gânditor în barbă.

Am părăsit atelierul şi m-am grăbit să ajung la redacţie, unde întârziasem destul. Nu mi-a fost dat să ajung, căci, pe Centru, l-am întâlnit pe poetul Titi Soare.

Nu putea să nu îţi sară în ochi, înalt cum era, cu plete şi îmbrăcat într-o vestă cu foarte multe buzunare şi fermoare; o geacă gen “regizor“, sau ceva asemănător, pe care o mai văzusem la artiştii sau scenografii din Bucureşti, ce apăreau pe la mese rotunde la T.V., vorbind de Dumnezeu. Din câte îmi aduceam aminte, invariabil, aceia mestecau gumă, uitându-se scârbiţi unii la ceilalţi. Pe poet, redactor şef la revista de literatură “Poporul Nostru“, ar fi fost greu să îl evit, căci ocupa tot trotuarul, făcând paşii mari, apăsaţi, ca de ţăran.

“Ce bine că te-am întâlnit bătrâne! Voiam să te anunţ că avem o seară de poezie la Cenaclul <Lacrima>. Cineva trebuie să aducă jertfa asta“.

Se grăbea să ajungă la o tipografie privată. Tocmai ieşise cel mai recent număr din “Poporul Nostru“ şi mă luă cu el. Se opri la un cerşetor postat lângă o florărie şi, scotocindu-se prin buzunare, îi dădu o monedă. ”O obligaţie creştinească“, mă lămuri el. De aceea am şi ajuns târziu la tipografie; pe trotuar mai întâlnirăm vreo patru cerşetori. Fiecăruia dintre ei le dădu o monedă, înclinându-se. ”Valoarea umilinţei, bătrâne, am pătruns-o sub comunişti. Nu oricine ajungea redactor la <Poporul Nostru> -nu ai idee la ce mizerii se pretau .Cel din judeţeana de partid, ce răspundea de cultură, de fiecare dată când mergeam în audienţă, mă invita să stau jos, cu toate că în încăpere nu era nici un scaun“. L-am întrebat ce făcea în atare situaţe. ”Îi răspundeam că preferam să stau în picioare“, zise Titi Soare, ridicând din umeri.

Merserăm o vreme în tăcere.

”Ştii, bătrâne, de ce merg aplecat şi ţin capul în jos?” mă întrebă poetul chiar când ajunserăm în faţa tipografiei. ”Am găsit odată un lănţisor de aur, iar altădată un ceas. Mereu găsesc câte ceva“.

“Poporul Nostru“ era tipărit şi legat într-un beci dintr-o casă particulară. Câteva fete trebăluiau pe lângă patron; un tip pipernicit, cu mustaţă, pus la costum, între două vârste, vizibil încântat de ipostaza în care l-am găsit. Una dintre ele se căznea să mute un sac de ciment. Pantofii patronului, mici şi lucioşi, aveau nişte tălpi înalte, din cauciuc. Vorbea la un telefon celular, în timp ce ne cerceta îngrijorat cu privirea.

“Spune-i că l-am terminat. Îl lichidez dacă nu-mi aduce banii. Cum? Nu există. Îi am pe toţi la mână. I-am hrănit ca pe porci. L-am lichidat! Am şi pistol”. Închise celularul, oftă, zâmbi către noi şi îşi schimbă expresia feţei. Apoi se întunecă şi urlă că afacerea era a lui. Se bătu în piept şi spuse că nimeni nu i-o va lua. După care zâmbi din nou.

“Domnule Soare, haideţi la mine în birou. Acolo am primele numere.”

Poetul luă în mână o revistă şi o răsfoi, după care o duse la nas şi spuse “Roua pământului… diamantul ce adună lumina efortului… câte sacrificii… bani, bani şi iarăşi bani“.

Celularul sună un crâmpei dintr-o serenadă de Mozart, iar patronul îl ridică să răspundă, întrebându-l pe poet “Mă credeţi că am pistol?”.

L-am însoţit în cele din urmă pe Titi Soare până la redacţia sa. Pe lângă “Universitate“, ne-am oprit în dreptul altui cerşetor. I se terminase, însă, mărunţişul, şi acesta, cu un zâmbet graţios, după ce se înclină pentru un cunoscut de pe trotuarul celălalt, îi dădu bietului om o monedă, pe care am găsit-o la mine. ”Smerenie bătrâne, smerenie“.

La intrarea în redacţie, lângă uşă, pe o tablă de alamă, era scris cu litere mici “Centrul continental de literatură <Nord-Sud>”.

La el în birou am băut vin, tot cu un pahar de plastic, dintr-o sticlă pitită sub un birou masiv, sculptat.

“Literatura, spuse, lăsându-se satisfăcut în fotoliu, e…ceva relativ“, şi mişcă o mână răsfirată, ce însemna, “aşa şi aşa“.

“Degeaba scrii şi le citeşti câtorva ciumeţi, aceiaşi din orăşelul nostru, ce stau la un rachiu sau o cafea prin crâşme. Valoarea e o chestie de relaţii. La Bucureşti. Dacă nu-i ştii pe tipii de acolo, şi pe cei din guvern…obligatoriu…eşti pierdut. Joc la două capete. Pozez în opozant… ar arăta rău să fiu cu clasa muncitoare… acum. Dar cele mai bune relaţii le am la şefii lor… Banii, de la ei, ne vin. Eu, bătrâne, am monopolul ăsta. Literarul… sunt eu. Cine vine la mine la cenaclu, şi face sluj. Încercări literare. Ce am făcut eu douăzeci de ani. Acum e rândul nostru. Al generaţiei mele. Noi suntem pe felie… Am nevoie de ăştia de aici… ca masă de manevră… De asta şi cenaclul… <Lacrima>.

Vii să scrii ceva de Cenaclu?… puţin şi bine… creştineşte. Avem nevoie de sponsori pentru revistă. Bani, bani şi iarăşi bani. E un sacrificiu”.

L-am întrebat de ce nu face o cerere de finanţare la o fundaţie, pe atunci în vogă.

“Nu pot bătrâne. Am cerut o bursă pentru mine… de acolo… şi eu trebuie să trăiesc. Aş vrea însă să-l văd pe cel ce ar avea curajul să desfiinţeze câteva decenii de tradiţie adâncă, creştin românească. Mare jertfă şi, uite,… săptămâna viitoare plec în Spania. Luna viitoare…în Grecia”. Zâmbi şi, uitându-se pe fereastră, se pierdu ca într-o visare spunând, “Pe urmele lui Homer… în apele albastre de unde se ridică soarele… cu degetele trandafirii…”

Atunci am fost întrerupţi de un bătrân în costum, ce intră în cameră, dintr-un fel de chilie laterală. Avea haina şifonată, gulerul cămăşii ros şi nodul demodat, imens, al cravatei, aranjat strâmb. Ţinea în mână nişte hârtii, şi-şi drese glasul de câteva ori.

“Domnule redactor şef, semnaţi-mi hârtiile cu salarii. Vă rog, cifrele într-un singur cuvânt. Legate toate, aşa trebuie”.

Când poetul îşi puse nişte ochelari cu rame aurii, pentru a semna hârtiile, bătrânelul, care până atunci mă scrutase pe sub ochelari, mi se adresă.

”Dragă, nu, nu… eşti prea sigur în articolele tale. Dacă eu îţi arăt degetul cu partea asta… pe cealaltă parte nu o vezi. Lucrurile sunt mai complicate”.

Mi-am adus aminte că preşedintele, aseară la televizor, arătase şi el degetul. Economistul, vădit impresionat, îl copiase.

Redactorul şef se adâncise în studierea cursului dobânzilor, la câteva bănci de la noi.

Nu aveam să mai ajung la ziarul meu. Nu era nici prima, nici ultima dată.