Barul de zi către care am plecat cu Andrei era deschis şi noaptea.
Aşezat în Oraşul de Jos, am trecut printr-un tunel, ce făcea legătura între două pieţe. Atunci s-au aprins şi câteva felinare. Puţine pentru întunericul în care adăstau cea mai mare parte dintre zidurile vechi, cu miros muced.
La ora aceea mai trecea câte o pereche, coborând pe piatra cubică ţinându-se de mână sau femei îmbrăcate în negru, cu baticuri pe cap. Ultimele veneau de la o biserică de aproape, păşind cu grijă ca să nu alunece.
În bar erau două încăperi despărţite printr-o draperie grea, de catifea, roşu - închis, nu prea curată. La W.C. se ajungea printr-un culoar îngust, ce trecea chiar pe lângă tejgheaua de unde se lua băutura. Proprietarul, în geacă de blugi, spăla pahare, cu ochii aţintiţi pe un televizor color mic.
La televizor, un bărbat într-un jerseu explica realizatoarei şi audienţei, ce uneori aplauda, de ce îşi bătuse nevasta.
“Şi credeţi că o să vă împăcaţi?” îl întreabă ea.
El dă din cap spăşit, dar răspunsul nu e clar. Rezulta că ar dori asta, dar nu depinde numai de el.
“Nu sunteţi la primul incident…”, răsuceşte realizatoarea cuţitul în rană.
El ţine capul în jos. Pare nenorocit.
“O să mai ridicaţi mâna asupra ei ?”
Nici o reacţie la început. Apoi capul lăsat în jos se scutură la stânga şi la dreapta.
Spelunca asta trebuie să fi avut trecere printre studenţi, din cauza băuturilor ieftine, aşezate cu preţul la vedere. Se spunea că ar fi avut un aer “boem”. Acum, însă, aici nu văd nici un student.
Ne aşezăm la o masă, lângă alte patru persoane. Par muncitori, trecuţi bine de cincizeci de ani.
Toţi sunt afumaţi. Doar doi dintre ei dialoghează. Unul, cu nasul roşu şi ochii injectaţi, se ţine la ceva distanţă de ceilalţi trei; mai cu seamă, de cel ce are o sticlă de tărie pitită sub masă, din care la anumite intervale îşi pune în pahar. Când acesta din urmă vrea să-i spună ceva, cel cu nasul roşu, indignat, priveşte ruşinat în jur. Nu ar vrea să fie pus în aceeaşi oală cu un asemenea beţiv. Câteodată îl învredniceşte cu o privire critică, care poate să însemne, ”Dumnezeule, cum poţi să ajungi în halul ăsta?”.
Cei ce vorbeau se căzneau să afle de unde sunt de loc.
-Dar matale de unde eşti, că nu am înţeles bine? îl chestionează unul pe celălat.
-Păi chiar de la ieşirea din oraş. Unde şi-a construit Măierean ferma de vaci. Are câteva sute.
-Matale, mie încerci să-mi explici asta? se supără celălalt. Mie?
Eu am copilărit cu Măierean şi el îmi spune de Măierean, se întoarse el spre ceilalţi, ca să-i ia retoric de martori.
-Păi am pomenit de el… ca să explic, dădu el timid înapoi.
Noi am luat o butelie de vin roşu. Andrei îşi scosese din buzunarul sacoului nişte foi de hârtie pe care începu să le citească, râzând de unul singur. Nu l-am deranjat o bucată de timp, până nu îşi ridică privirea ca să soarbă din pahar. Zâmbetul în care se rătăcise, urmărind emisiunea de la televizor, îl făcea mai tânăr, dar ochii surpaţi şi buzele adunate cu îndârjire îi dădeau acel echivoc de vârstă. După ce bău tot paharul, mi se păru că ezita, dacă să-mi spună ceva sau nu.
-Simt, câteodată, că nu mai rezist… nu mai rezist… că am ajuns la capăt.
N-am spus nimic. Nu mi-am dat seama ce vrea să spună.
-Atunci, numai că nu mă târăsc sfârşit pe străzi. Şi la cer dacă mă uit, simt că mă sufocă şi că nu am scăpare. Că-mi cade în cap… Aproape că îţi doreşti să nu mai fii, să te lovească o maşină… ca să dispari într-o clipită… Momentele când simţi că oriunde ai fi în lumea asta, nu mai ai loc. Ca şi când toată lumea ar fi un sicriu în care ai fost îngropat de viu. Eşti hăituit… de nu ştiu cine. Când mă simt foarte, foarte obosit… atunci mă simt şi îngrozitor de bătrân… la capătul puterilor… şi pierderea în ceva amorf mi se pare liniştitoare… numai să nu mai fie nimic dincolo. Mi se pare că aş truca… Să o iei iarăşi de la capăt… Cei care simt aşa, trebuie să fie mult mai mulţi decât ne-am putea noi închipui…
Dar nu mult după idei dintr-astea, ajunge un pahar de vin ca să beatific totul… Sau privirea unei femei îngândurate, ridicată spre tine pe o stradă. Stăteam într-o zi în fereastra de la cămin, într-o zi de primăvară pură şi un cârd de absolvente, de la facultate, treceau cu frezii în mâini, în sacouri, cântând.
Nu mâncasem nimic de o săptămână şi, totuşi, am avut puterea să le strig, ”Frumoaselor, superbelor”.
Au râs şi mi-au făcut cu mâna. Se poate ca acum, mai toate să fie înghiţite de griji casnice, lipsă de bani… câte şi mai câte… dar momentul acela rămâne şi eu am fost părtaş la el.
Deşi aproape un vagabond, nu mă gândesc să osândesc pe nimeni şi nimic…
Nici măcar ţara asta... care întotdeauna îl pune la loc de cinste pe şmecher.
-Tot n-am înţeles, îl aud eu pe cel de la masa vecină, de unde anume eşti matale, din oraş?
-E cel mai straniu, continuă Andrei, şi mai misterios dintre lucruri. Oricât ai suferi aici, ca un câine bătut, flămând, preferi să fii aici, decât ghiftuit aiurea. Ce e asta, e greu de spus... De mult mă gândesc, cum se poate rezista pe la noi fără băşcălie, dar şi fără să ajung să fiu catalogat de cineva drept isteţ.
-Păcat că nu încerci să-ţi găseşti ceva la Universitate, mi-am dat eu cu părerea.
-Asta, n-o s-o fac niciodată, clamă el ferm, clătinând încet din cap. Niciodată.
Atunci, proprietarul se apropie cu un aer ameninţător de noi. De aproape arăta ca un adolescent.
Se aplecă sub masa vecinilor şi puse triumfător pe masă sticla cu tărie.
-Afară, îi spuse cu o voce metalică. Acum, imediat. Aici să nu te mai prind, altfel zbori în stradă. Afară, urlă el.
Cel ce ascunsese sticla, adusă de acasă, nu se justifică în nici un fel şi nu schiţă nici o împotrivire. Îşi luă o canadiană închisă la culoare, puse sticla într-o plasă şi ieşi afară. Ceilalţi, de la masă, se uitară în tăcere după el.
-Ai putea să scrii, am reluat eu dialogul. În fond, la Cenaclu…
-Ca să scrii, zise Andrei, trebuie să fii limitat rău; dar în sensul cel mai bun şi mai înalt al cuvântului. Şi să crezi serios, că ceea ce faci e unul din cele mai bune lucruri scrise. Or unui om deştept îi e greu aşa ceva. Mi se pare, totuşi, exagerat, că Balzac se putea compara cu Napoleon care lupta la Eylau.
Un vagabond poate în multe privinţe să fie superior unui scriitor harnic. Cel care scrie are undeva o ruptură interioară, o rană; în loc să trăiască, şi atât, precum ultimul golan fericit, care pare să ştie că viaţa e oricum destul de scurtă, pentru a ţi-o risipi în discurs de a doua instanţă, el trebuie să predice, să se explice…
Orice ”credo”, indiferent de ce natură, într-un sens, “amână” viaţa. Chiar credinţa în “clipă”, te poate face să mistifici şi să scapi chiar clipa… Paradoxul celui pierdut în gândire, ce dublează, de fapt, viaţa şi o pierde. Scapă de asta săracii cu duhul şi cei nealungaţi din paradis, ce nu şi-au descoperit cu goliciunea raţiunea.
La naţiunile supercivilizate se poate suspecta, undeva, un gol, o mare nefericire sau tristeţe. Poate de un soi înalt. Dar care îi obligă, periodic, să activeze; să facă misionarism, cruciade, colonialism sau campanii pentru promovarea vegetarianismului.
-Ce idei…, am remarcat. Uita aşa, ajunge şi balcanismul să fie râvnit.
-Nu sunt sigur dacă renaşterea unei noi aristocraţii, pe aici, nu trece obligatoriu, prin lentoare şi hălăduială.
-Aaaa, păi acum înţeleg, strigă vecinul nostru care conducea discuţia. Matale nici măcar nu eşti din oraş. Te-ai născut într-un sat ce s-a lipit dup-aia la noi. M-am lămurit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu