PROVINCIALE (V)

 Cel mai respectabil restaurant din oraş era plin de flori exotice, care se potriveau cu lambriurile din lemn. În centrul lui se găsea chiar o fântână arteziană, la care apa se scurgea pe pietre mărunte din marmură albă.

Clienţii erau puţini şi răsfiraţi prin toată sala.

Cei la care trebuia să ajung, erau aşezaţi la unul dintre separeurile aflate lateral, unde duceau câteva trepte.

L-am recunoscut de departe pe profesorul Miki Nicolaescu. Lângă el stătea universitarul -agronom cu mâini grăsulii, în acelaşi costum şifonat, şi sociologul cu barbă, nedespărţit de fularul său roşu. De aceeaşi parte a mesei, şi probabil tot din Bucureşti, era un domn într-un trenci şi cu o faţă pământie, ce arăta ca un câine bătut. Afişa multă demnitate, deşi, după cum îşi încreţea fruntea, cu greu pricepea ce vorbeau ceilalţi. Mai mult îi atrăgeau atenţia mâncărurile ce se consumau la alte mese.

De cealaltă parte a mesei era Rândunel Leontinescu, ce se întreţinea cu un ziarist de la noi. Era şi Vancu, stingher, în geaca lui kaki, neras şi cu părul transpirat. Stătea lângă alt tânăr, ce avea o mustaţă stufoasă. Cel cu mustaţă, cu o canadiană pe el, era îndoit pe scaun, zgribulit de frig.

Îi reprezentau, pesemne, pe tinerii din opoziţia locală. Când urcam treptele să mă aşez la masă, mi-am dat seama că şi pantofii celor de la “centru”, din capitală, erau, oarecum, vechi şi deterioraţi.

Nu mică mi-a fost mirarea, când m-am aşezat, să constat că în faţa mea apăruse, tot cu bucureştenii, un foarte cunoscut cântăreţ de muzică uşoară. Venise şi el să susţină opoziţia în provincie, fiind simpatizant de dreapta şi, într-un sens, mai cunoscut în publicul larg decât ceilalţi. Ştiam că era pescar înrăit. Se spunea că instrumentele lui de pescuit valorau zeci de milioane. Odată îl văzusem la mare într-o cămaşă înflorată, ca în Bermude, şi pe cap cu o bonetă cu panglici, rusească sau nigeriană. Şi atunci rămăsesem cu gura căscată.

Acum, până să închid gura, cântăreţul, cu un oftat, îmi oferi un autograf fără ca eu să i-l fi cerut.

La masa unde se pregătise şi un aranjament floral, patronul, fost chelner înainte de Revoluţie, tocmai prelua comanda clienţilor săi. Asculta discret şi politicos de preferinţele celor de la masă, încercând, uşor aplecat, să introducă nuanţe. Arăta ca un om de o infinită răbdare, pe care nu l-ar mai fi putut surprinde ceva. Zece schimbări de regim l-ar fi găsit tot acolo.

Şi cei cărora le împărţise liste cu meniuri, îi arătau deferenţă şi respect, ca nişte cunoscători ai puterii reale, deghizată modest; cu deosebire, cei din Bucureşti şi Leontinescu, ce era familiar cu el. Până şi domnul cu înfăţişare de câine bătut, căruia, altfel, multe îi depăşeau înţelegerea, încerca să îi intre în graţii patronului - chelner.

Singurii cărora le scăpau toate astea erau cei doi reprezentanţi ai tinerilor. Asta fie datorită vârstei, fie pentru că voiau să reia o discuţie, “vitală“ pentru ei; când ceilalţi cercetau listele de meniuri, Vancu încerca, preocupat, să-şi reformuleze nişte idei dintr-o discuţie întreruptă de sosirea chelnerului. Zgâria cu furculiţa un şerveţel de hârtie, fără să realizeze ce face.

-Să luăm o ciorbă, după coniac? De perişoare? întrebă Nicolaescu, întorcându-se spre patron, oarecum interogativ, după ce îşi dădu jos ochelarii ce erau prinşi cu două şnururi după gât. Urmând traseul şnururilor am văzut că la spate, mai jos de părul grizonat, tuns scurt, ceafa grasă îi era vălurită în câteva cute.

Chelnerul dădu din cap a aprobare.

-V-aş recomanda, totuşi, ciorbă á la grec. De porc, cu smântână şi tarhon.

-Iar felul doi… spuse Nicolaescu, punându-şi repede ochelarii şi uitându-se în pliantul cu meniuri,…ce să comandăm domnule Leontinescu?

-Eu aş lua mititei.

-Atunci, mititei, încuviinţă Nicolaescu, dându-şi iarăşi jos ochelarii şi întorcându-se spre chelner care îi luă pliantul, aşteptând comenzile celorlalţi.

-Pentru mine dragă, făcu domnul cu faţă pământie, la fel ca pentru domnul profesor Nicolaescu, dar mai puţină ciorbă şi doar trei mititei. Şi adu, dragă, apă minerală… Domnului profesor îi place cea de Borsec.

-Aveţi ciorbă de fasole boabe? întrebă sociologul uitându-se în pliant. Cu ciolan afumat?

Chelnerul îşi înclină capul.

-Şi ceapă roşie? Bun. Ciorbă de fasole pentru mine.

După ce mustăciosul ceru, “Biftec tartar”, chelnerul se pregăti să plece, căci ceilalţi nu se hotărâseră încă. La comanda fiecăruia, cel cu faţa pământie îşi încreţea fruntea, cercetând grăbit pliantul.

-Nu uitaţi pentru mine ceapa, multă ceapă, îl strigă sociologul pe patronul ce se îndepărtase.

-Aşa cum vă spuneam, zise Nicolaescu adresându-se lui Vancu, care mototolea şerveţelul, noi toţi suntem spectrele a ceea ce a fost.

Revoluţia nu a schimbat nimic. Dimpotrivă.

-Cum poate cineva să fie atât de naiv, sări agronomul cu mâinile grăsulii, să creadă că în 1989 a început democraţia ?

-Acum e deja demodat să fii democrat, făcu şi sociologul mijindu-şi ochii.

-Mă tot minunez de cât de proşti pot oamenii să fie, reluă agronomul. Până la aşa zisa Revoluţie, atâta cât a fost, aici a existat cel mai rafinat sistem de teroare pus la punct de istorie. Copiat după modelul marilor vecini de la Răsărit.

Ei bine, tinere, tot acest sistem, toată reţeaua aceea secretă, nu puteau să dispară, pur şi simplu. Ele s-au reciclat.

Şi într-un partid nou, de la comitetele săteşti până la comitetele naţionale se ia la purecat, cercetat, triat. Comitetele judeţene nu propun pe oricine… Există şi acolo oameni vigilenţi. Când toate merg cum trebuie… lucrurile… se desfăşoară într-o anumită direcţie… de la sine. Când nu, se pun beţe în roate, se provoacă dezbateri interminabile, se face scandal. Sciziuni. Au ei grijă.

Şi chiar dacă de ei trece vreun intrus, printr-o întâmplare, avem grijă noi, cei de sus. Ma-te-ma-tic, sistemul e imbatabil.

Crezi că oricine ajunge, în ţara asta, în politica mare? Acum, la modul cel mai magnific cu putinţă, se controlează ca pe vremea Odiosului, universităţi, redacţii, întreprinderi, partide, cultură… spirit.

-Tot ce mişcă-n ţara asta, întări sociologul, râul, ramul…

–Noi suntem tot de-ai lor, continuă specialistul în agricultură. De fapt suntem aceiaşi, care ne schimbăm doar “faţa“, o dată la patru ani. Cel puţin, noi “ştim”. Nostim este că şi cei care “nu ştiu“… tot ai lor sunt… Ha !… Şi Ceauşescu…

-Acela a fost Odiosul, cu O mare şi articulat, spuse Nicolaescu, rupând o bucată dintr-o chiflă, punându-şi nişte sare pe un ardei iute şi mestecându-le apoi gânditor.

Toţi ceilalţi au fost doar odioşi. Au intrat, mai mult sau mai puţin, în statistică.

Habar nu aveţi domnilor, făcu el adresându-se tuturor, ce savuroase erau întâlnirile conducerii Uniunii Scriitorilor cu el. Toţi tremuram, că trebuia să-i cerem, nu ştiu ce.

Un prozator, care acum are faimă de dizident, la prima întrevedere cu el, i-a căzut în genunchi. I-a strigat “Tovarăşe! Daţi-mi voie să vă ating! Ce fericită va fi mama când o să-i spun că v-am văzut! Daţi-mi cel puţin o semnătură pe cartea asta!” Şi două ore a vorbit fără întrerupere, încât l-a năucit pe Ceauşescu. Am crezut că ne împuşcă pe toţi. Când colo, aşa de mult I-a plăcut pe nebun, că ne-a aprobat tot ce am cerut.

În sfârşit… şi mie… îndârjirea asta cu “foştii”… e stupidă şi dizgraţioasă. Nici mai mult, nici mai puţin. Ei sunt singurii care ştiu ce vor în ţara asta. Singurii profesionişti care îşi fac treaba cum trebuie …nu după ureche. Restul,…ceilalţi, se bălăcesc în sentimentalism şi idealism. Spirit gregar.

Securiştii demonstrează că sunt băieţi deştepţi, subţiri… Cu bani şi relaţii. Se descurcă. Deschişi la cap… doar ei călătoreau pe vremuri în Vest.

–În critica asta a formelor fără fond, zise timid Vancu, ar rezulta că la Europa, care e forma, e musai să ajungem prin “securişti“, pentru că ei ar fi fondul. Nu cumva, prima noimă a chinuitei noastre revoluţii, a fost revenirea la Vest, cu alţii decât prin cei ce şi-au făcut un nume din aceea că ne-au ţinut departe de el? Nici eu n-am avut curaj… Dar ce a fost în decembrie, va eşua, dacă, răscolind societatea, va scoate la suprafaţă tot gunoaiele şi nu ce e autentic… În 1945 de asta a fost vorba şi uitaţi unde suntem, după o jumătate de secol…

-Ce este aia autentic? făcu Nicolaescu cu o figură fals chinuită spre comeseni, şi unde sunt valorile… că nu le văd…

E stupid, continuă Nicolaescu cu vocea lui piţigăiată, să mă lupt acum cu “foştii” .Ca şi cum, m-aş lupta cu… fatalitatea. Şi niciodată nu am fost un fatalist. Întotdeauna mi-am calculat fiecare mişcare. Ei sunt destinul, căci ei controlează politica. E ca şi cum l-aş provoca la o partidă de şah, pe un campion mondial, şi aş mai avea şi pretenţia să-l bat.

Numai un paranoic nu-şi calculează mişcările, încheie Nicolaescu zâmbind către ceilalţi. E o prostie să lupţi împotriva curentului… în politică şi chiar literatură.

Am fost atent cum bate vântul în materie de gust, ce debutanţi încep să prindă contur… Atunci am intervenit şi eu… dar fără să mă frig. Şi pe tărâm strict cultural, nu poţi să fii nou cu totul. Eşti tributar unei tradiţii. Ideile mele, să le spunem… noi… sunt structuri culturale luate din altă epocă şi plimbate peste ce e la noi. O şmecherie micuţă.

Nu am pariat pe perdanţi, căci o făcuseră alţii înaintea mea. Când intram însă în “joc”, o făceam de o asemenea manieră încât, caimacul îl luam tot… Acum, în politică, sunt grozav de atent la sugestiile ce îmi vin din lumea bună a… oraşului vostru; bunăoară de la universitari şi oameni realizaţi profesional. Doar n-o să mă iau după derbedei.

-Care întâmplător au făcut Revoluţia, spuse Vancu. Cine s-a “realizat” sub comunişti şi cum se făcea asta?

-Fără cei pe care îi tot stigmatizezi, dragă, spuse domnul cu înfăţişare de câine bătut, nu se poate face politică în România de azi. Ca să intri în Parlament, să treci pragul electoral, ai nevoie de ei.

-Ce mai rămâne din Revoluţie? sări declamator Vancu către Nicolaescu.

Ce rost mai avem noi aici? Înţelesul lui 1989, dacă nu a fost o parodie şi o bătaie de joc a dracului, rezidă în aceea că a fost îndreptat împotriva fostei nomenclaturi şi securităţi. Care au fost un soi de ordin secret, gândit încă din 1917, ca să gestioneze frica… De golul din stomac trăit atunci, de groaza aia, nu ştiu câţi or fi scăpat. Cum am scăpat… Nu ne putem regăsi şi afla pe noi înşine, câtă vreme nu ne desprindem de… asta. De… formula noastră, românească, a acestui înfricoşător troc: ne-am păstrat viaţa, dar ne-au transformat în nişte fantoşe…

-Poţi merge, colega, interveni maliţios sociologul cu ciorba de fasole, chiar mai jos în istorie.

Suntem progeniturile celei mai teribile propoziţii scrisă de o mână omenească: cea care consfinţea în morală, într-un manifest din 1848, dreptul la dictatura proletariatului. Mie mi se pare că, prin documentul ăla, bântuie orori şi ceţuri luate dintr-o dramă de-a lui Shakespeare…

Acolo, spuse, sunt deja conţinuţi Lenin, Stalin, K.G.B.ul şi ,apoi, Ceauşescu şi Securitatea română.

-Când pe ultima o mântuiţi, spuse Vancu, îi sculaţi din mormânt pe toţi ceilalţi. Care vor duhni rău, dacă nu ne găsim pe cineva… să ne ridice blestemul. Deocamdată miasmele acelea nu ne lasă să respirăm. Plutesc… şi aici… La ce s-a mai murit… în Revoluţie?

-Şi din prostie s-a murit, spuse cel cu mâinile grăsulii ridicând din umeri.

-Să nu fim prea justiţiari, zise Nicolaescu. Comunismul, în forme subtile şi elevate, va reveni. Parcă poţi să prevezi ce se va întâmpla în douăzeci de ani la noi? Eu… n-aş călca prea apăsat. Aş lăsa, cel puţin, loc de bună ziua. Nu se ştie niciodată. S-au văzut şi lucruri mai rele. Şi apoi, cine să facă la noi capitalism şi democraţie, dacă nu foştii securişti?

Nu-i păcat, după ce-au furat şi agonisit atâta, de la Revoluţie încoace, şi înainte de ea, acum să-i decapitalizăm? Să-i etatizezi? Să-i laşi fără mijloace de producţie, ca să zic aşa? Ăsta-i curat comunism, dragul meu.

Mai gândeşte-te. Procesul ăsta oricum va avea loc. Cu noi sau fără noi. E mai bine să se desfăşoare cu noi. Acum se face diferenţierea între viitoarele caste şi stări sociale. Vreau… să rămân… în elită. Am fost în ea, oarecum voalat, înainte, şi înţeleg să rămân tot acolo. Am oroare de îndatoririle sociale… de duzină. Şi comunismul şi-a avut boierii şi boieria lui. Unde mai pui, că un om deştept ştie întotdeauna că, în fond, nimeni nu e uşă de biserică.

-Problema este, reluă Vancu, că elita aceea a fost, şi este, o falsă elită. Care va târî după ea o generaţie neisprăvită şi o ţară neisprăvită.

-Alta mai bună nu avem. Aşa cum nu există manuscrise de sertar, cum se credea, înainte, că ar fi. Cu asta defilăm, încheie Nicolaescu, luminat la faţă de sosirea chelnerului cu ciorba, care îl scutea de a continua o conversaţie, ce se vedea că îi displace.

Spuse celorlalţi, “Poftă bună“ şi, când îşi puse şervetul la gât, am văzut că purta aceleaşi bretele. Se apleca deasupra farfuriei atunci când ducea lingura la gură. Părea un om bine crescut.

O vreme, nimeni nu mai spuse nimic. Zgomot făcea doar tânărul cu mustaţă, care după ce-şi primi “Biftecul tartar“, se luptă cu el câteve minute. Îl luă, îl tocă o dată, apoi încă o dată. După aceea îl întoarse, îl fărâmiţă şi începu iarăşi să-l toace cu furie.

Conversaţia o reluă sociologul, după ce-şi plimbă de câteva ori lingura prin fasole şi îşi mai puse nişte ulei în ceapă.

-Prea puţin s-a studiat influenţa pe care serviciile secrete au avut-o în istorie.

Secolul nostru, bunăoară, e deschis de doi informatori de-ai lui Ludendorff, Lenin şi Hitler. Şi probabil că va fi încheiat tot de niscaiva şefi de servicii secrete…

Cât despre ordine secrete… nimic nou sub soare. Partidele care au dominat secolul au fost o extensie a unor ordine secrete, puse în slujba unor idei de modelare a omenetului, redus la o bucată de plastilină. Cine nu pricepe asta e un cretin rătăcit prin politică! K.G.B.ul şi Securitatea noastră sunt conţinute în germene de Clubul Iacobin, unde delaţiunea era ridicată la rang de virtute. Comitetul Salvării Publice, căruia Marx îi ridica osanale, a creat K.G.B-ul. Vreau să spun că Lenin şi Stalin sunt produsul serviciului secret şi nu invers, deşi istoric ar părea taman pe dos… Dar ideea precede temporalul. Poliţia politică, fără de care statul comunist e de neconceput, Lenin o găseşte acolo; doar că înlocuieşte ghilotina cu glonţul în ceafă… Istoria contemporană poate fi cel mai bine explicată cercetând arhivele secrete, locul cel mai intim unde s-a plămădit socialul. Aş risca să spun în completarea celor etalate de domnul profesor Nicolaescu că… ă… scopul secret al Revoluţiei noastre a fost să consfinţească puterea Securităţii printr-un eşafodaj economic, instituţional şi politic. Rupturile, în revoluţii, sunt doar aparente. Pentru bobor, spuse, vizibil satisfăcut de cuvântul folosit şi mijindu-şi miop ochii, se uită către ceilalţi ca să vadă efectul ideilor lui.

După cum, Revoluţia Franceză, continuă el, a definitivat ce au început Capeţienii… Numai aparent a distrus aparatul de stat şi sclavia omului modern. În fapt, a întărit-o. Urlau “Libertate. Egalitate. Fraternitate”… de parcă erau liberi, când ei erau judecaţi cu sutele. Ca şi când ar fi cineva liber în societate, în afară de cretini şi sfinţi. Libertatea e a celor care trăiesc ca jivinele, departe de oameni ,şi mănâncă rădăcini. Sau a zeilor, căci om nu poţi să fii fără carte de muncă… Erau egali când Napoleon îi aştepta după colţ? În sfârşit, erau fraterni când se pârau unii pe alţii, mai rău decât copiii la grădiniţă? Astea toate… se întâmplă şi în zilele noastre… în forme rafinate. Libertatea e o chestie… de putinţă. Zbieri după ea când ţarul e la putere, dar, odată ce l-ai dat jos, trimiţi milioane în gulag ca să nu o pierzi ca el. Sau e bună pentru coloniile americane, când trebuie să se rupă de monarhie, dar ajunge de nedorit când e vorba de mai ştiu ce socialist sud-american.

Oamenii politici cunosc natura umană mai bine decât literaţii sau filosofii. Altfel, nu ar mâna din spate gloata. Nu şi decât sfiinţii, care, în felul lor, sunt nişte tirani pentru eternul uman. Stalin începe ca seminarist...

Ei ştiu că democraţia e doar o vorbă goală, prin care îi ţii pe ceilalţi sub papuc, fără să bănuiască în ce hal sunt. Sclavia va muri numai când speţa umană va dispărea. Unde apar doi oameni, există şi o relaţie de concurenţă şi putere. Orice om politic, consecvent cu sine, tinde spre putere. Dacă poate, spre cea absolută. Şi aşa cum orice parte vizează întregul şi un partid, cât de mărunt, vrea puterea, ca să fie totul. Ca un şarpe, care îşi înghite prada. Şi dacă nu vrea asta, nu e partid. Se cheamă că e nevolnic.

Înainte se ardea, se spânzura, se aruncau opozanţii în puşcărie. Astăzi, pentru că moravurile s-au schimbat şi trebuie să fii ipocrit, ca parlamentar îl ţii pe cel ce vrea să-ţi ia pâinea, în afara pragului electoral.

Se plângea, odată, cineva, de o eră a ticăloşilor. De parcă n-ar fi fost de la începuturi o eră a ticăloşilor. Popii sunt mai realişti decât istoricii. Cine intră în politică, ar trebui în prealabil să se popească, pentru a se lecui de iluzii.

Nu are rost să negăm o realitate. Partidele noastre vor fi controlate din acelaşi considerent şi… în timp… când oroarea de ce a fost se va mai stinge… vor ajunge asociaţii de interese. Aşa e şi normal. Nu?

-Niciodată nu aş fi intrat într-un partid ce e o simplă găselniţă a unor deştepţi, zise Vancu, cu ochii în farfurie. Pentru mine, un partid nu e partid dacă nu întrupează o credinţă. Dacă nu devine “trupul“ unei idei mari, ca o biserică, nu e altceva decât o adunătură de chioşcari. Cam… ce avem azi. Şi când nu mai au ce să prade, se risipesc pe unde pot, cu partid cu tot. Câteva aranjamente făcute în Bucureşti, cu alţi combinagii, la o masă selectă, se vor spulbera, la fel de uşor cum s-au încropit. Iar cei tineri, ce nu au ajuns încă cinici cu totul, se vor feri oripilaţi de politică. Ştiu că sunt vorbe mari şi pot părea şi găunoase, dar pe cât de nevolnici am fost, poate, înainte, pe atât de adevărat este că, acum, stăm pe vremuri grozave. Dacă le ratăm prin calcule, ne ratăm şi noi.

Când ridică ochii spre cei din faţă, se uită la ei cu tristeţe. Dacă la primele lui vorbe bucureştenii ridicară ochii în tavan, puţin exasperaţi, căci începuseră felul doi, la sfârşit, îşi feriră uşor privirile.

-Calculezi cât calculezi, spuse şi mustăciosul, lăsându-şi deoparte biftecul, dar la o nebunie ai dreptul. O dată, cel puţin… Dacă tot calculezi… nu mai ajungi nici până la W.C.

Sociologul care îşi tampona grijuliu cu şervetul degetele, ce străluceau de grăsime, ridică sprâncenele înspre Vancu.

-Păi ce, comuniştii nu şi-au avut credinţa lor? Când erau prin ilegalitate? Dar cine face politică, şi vrea să fie ceva mai puţin făţarnic, trebuie să fie cu necesitate de dreapta, chiar dacă se pretinde de stânga. E mai onest să te declari de dreapta, căci, oricum, exerciţiul puterii sau lupta pentru ea, te rup de gloată şi te aşează peste ea. Cei de stânga ştiu foarte bine asta când îşi fac piscină, militând, de fapt, pentru ca ceilalţi să nu aibă.

Nicolaescu care se abţinuse o vreme să intervină, de data asta crezu că le e dator tuturor o explicaţie. O făcu după o uşoară grimasă.

-Voi vă mai puteţi permite să aşteptaţi. La anii mei, nu mai am timp. O să înţelegeţi mai încolo… Pe măsură ce îmbătrâneşti, dai tot mai multă importanţă micilor plăceri ale vieţii… pe care tinereţea, ce crede că are toată viaţa înainte, le desfiinţează… Atunci par nelimitate… le ai la discreţie… O anumită vârstă biologică şi istorică îşi poate permite luxul idealismului. Nu şi cei care se apropie de final… Fireşte, dacă crezi în Dumnezeu, nu există final şi mai poţi avea idealuri, chiar bătrân… Dar oamenii care au dubii sau societăţile ce îşi pierd zeii prin sofistică… încearcă să recupereze prin hedonism…

În timpul rămas, e stupid să bat satele României. Pline de noroaie acum. Sau să-i conving eu pe alţii, de mai ştiu eu ce… credinţă. Niciodată nu am avut vreo slăbiciune pentru poeţi rupţi de foame. Nu înţeleg chestiile astea.

În mâna lui apăru, luată din buzunarul interior al hainei, o ţigară.

Şi, nu e sfârşitul lumii, spuse, dacă tineretul nostru se scârbeşte de politică. Politica maculează; e aproape un truism.

Dacă îi ferim de politică, îi ferim de Dracu. Politica e dată Dracului. Ne murdărim noi, ca să nu se mânjească ei. Ca nişte pedagogi ce suntem… Iar tineretul va învăţa din greşelile noastre.

În tot acest timp, Leontinescu se stăpânise cu greu. Vorbise în şoaptă cu celălalt jurnalist, din dreapta lui, arătând cu furie spre reprezentanţii tineretului.

Ca şi pe alţii de la masa aceea, discuţia îl plictisise. Nu avea răbdarea celorlalţi. În câteva rânduri îşi ridicase mâna ca să-l cheme pe patron, pentru a-i da o indicaţie. Avea aceeaşi borsetă în jurul încheieturii mâinii; cea pe care o văzusem întâia oară la Sighencea.

Patronul îi aduse hârtia cu nota de plată. Simţind că venise şi momentul lui, Leontinescu după ce desfăcu fermoarul borsetei, îşi ridică o mână către cei doi tineri şi strigă, aproape, pentru a fi auzit de toţi.

-Ce tot aveţi cu “foştii”, cu nu ştiu ce punct al proclamaţiei de la Timişoara, cu credinţe… Dacă vreţi să ştiţi… ca noi e mulţi. Dă şi tu mălai! şi aici îşi frecă degetele sugerând foşnetul banilor.

Cântăreţul de muzică îi întinse mâna recunoscător şi i-o scutură zdravăn.

-Plătesc şi benzina în judeţ, zise Leontinescu. Poţi politică fără bani? Nu poţi!

Domnule profesor Nicolaescu! Îmi permiteţi să vă informez? Am rezolvat cazarea la hotel şi mâncarea pentru zilele cât rămâneţi aici. Le-am trecut pe firmă… Ştiţi… în zilele următoare ar trebui să ne întâlnim şi la sediu… cu oamenii… vă aşteaptă.

Profesorul îşi înclină capul mulţumind uşor din vârful buzelor, întrebându-l pe Leontinescu, dacă i-ar mai putea cere un serviciu. O rezervare de încă o cameră pentru o prietenă de-a sa, o domnişoară, critic de artă plastică, ce tocmai picase la un târg de oale.

Nu era nici o problemă. Absolut nici o problemă. Putea rezerva şi zece camere. Poate domnul profesor nu ştia, dar el avea chiar ambiţia ca, prin forţa lui financiară, să poleiască în aur turlele bisericii româneşti de la noi.

Ne-am ridicat să plecăm. Domnul cu faţa bolnăvicioasă se apropie de cei doi tineri şi îi bătu cordial pe umeri.

-Lăsaţi dragilor, nu vă necăjiţi. Nu le puneţi toate la suflet. Prea le luaţi în serios. He… asta-i politica. Şi daţi-vă jos barba, mustăţile… În America toţi sunt bărbieriţi şi puşi la patru ace. Noi nu învăţăm nimic, nici de la comunişti… ce-au ştiut o politică… nici de la capitalişti.

Îşi scoase o pungă de nailon din buzunarul trenciului şi îndesă în ea bucăţile de caşcaval şi carne ce au rămas pe masă.

-Am un căţel, spuse .

Am rămas în urmă cu Leontinescu şi celălalt coleg de la ziar.

Acesta avea o chelie roşie. Ochii de un albastru spălăcit, ce te priveau de sub genele blonde, erau tulburi. Nasul julit recent putea să fie de la vreo beţie. Uneori, chiar lăsa un iz, uşor, de rachiu ordinar. La ziarul său, el răspundea de viaţa politică şi culturală a oraşului. Pe la conferinţele de presă dădea sugestii liderilor locali. Deşi fusese inginer înainte de Revoluţie (inginer-turnător la o întreprindere de armament), avea pasiunea articolelor de opinie, în care îşi dădea cu părerea despre cruciadele din sec. XIII şi despre agricultura noastră naturistă. O considera salvarea României.

Era apreciat pentru două motive. Nu lipsea în nici o duminică de la slujbele bisericeşti. Toţi credincioşii îl vedeau cum se ducea spre împărtăşanie, înaintând cu gravitate printre rânduri. Pe de altă parte, era considerat patriot adevărat. Îi ţinea la curent pe toţi, cu toate. Ştia cine, cu cine, s-a încurcat. Avea şi talent la asta. Chiar şi la prefectură unde îşi făcuse relaţii, era văzut cu mare simpatie; ca un soi de purtător neoficial de cuvânt al ei, din presă, ce se lupta pentru “salvgardarea culturii de calitate” şi a “spiritului de castă” de acolo. Prefectura noastră punea un mare accent pe imaginea ei în presa locală.

-Vă place orezul? îl întrebă el pe Leontinescu.

-Orezul? Păi…da, cu lapte… înainte de culcare.

-Eu îl consider foarte hrănitor. Are multe calorii. Nu punem bază pe orez atâta cât ar trebui…

-Mă rog…

-Dar eu, domnule Leontinescu, numai asta mănânc în fiecare zi. Nu am bani de altceva. Avem salarii de mizerie. Mi-au suspendat telefonul şi curentul… Dacă mi-aţi găsi ceva… la dumneavoastră… la partid… pe lângă ce fac la ziar. Fără să ştie nimeni… Rămâne între noi…

Sunt de acord cu toate ideile pe care le-aţi etalat. Am găsit o concordanţă… În armată am lucrat la telefoane şi ascultam… Dumnezeule, câte puteai să auzi! Era mai interesant decât cel mai bun roman… V-aş furniza multe informaţii preţioase. Suntem în era informaţiei…

Nu găsiţi ?