PROVINCIALE (II)

În provincie nu există oameni mai greu digerabili decât bucureştenii. Cu toate astea, nu sunt oameni mai bine primiţi. Ceea ce, la urma urmei, e cel mai provincial dintre lucruri.

În dimineaţa în care liderii aşteptaţi trebuiau să sosească, am plecat, împreună cu Grupul de Iniţiativă al Opoziţiei Judeţene, în afara oraşului, pe şoseaua înspre Bucureşti. Am ajuns acolo în două maşini, din care fluturau în bătaia vântului, mult în afară, steaguri tricolore.

Ca pe la nunţi, farurile erau aprinse, iar trecătorii făcuţi curioşi prin claxoane repetate.

Grupul, cu steaguri cu tot, s-a oprit la o intersecţie, unde un drum mai mic duce către un sat. Pătrunşi de o ploaie măruntă şi frig, ne-am oprit să-i aşteptăm pe cei care întârziau.

Erau acolo Rândunel Leontinescu şi bătrânul care vorbea din balcon. Bătrânul, din când în când, ca pentru a ne încălzi, repetă de câteva ori, tare, că, ”În oraşul nostru, democraţia a învins deja”. Ceilalţi, atunci, aprobară tăcuţi.

Deşi, de mult, se cunoşteau îndeajuns, se cercetau suspicioşi. Şeful opozanţilor radicali, avocatul Căpăţână, chel şi vânjos, cu mişcări spasmodice în care îşi angaja rigid tot corpul, îşi scruta dur, de după nişte sprâncene stufoase, colegul de partid, pe profesorul de istorie, Mişu Nicola. Veneau des pe la redacţia ziarului nostru. Avocatul Căpăţână, şi grupul de susţinere “Căpăţână”, ţinuseră un adevărat război polemic, în presă, un an de zile, împotriva fostului lider. Suspectat de nişte afaceri cu mobilierul din sediu, până la urmă acela îşi luă tălpăşiţa şi Căpăţână îi luă locul.

Profesorul Nicola venea la mitinguri, de mai multe ori într-o zi căci, în afara orelor de şcoală, făcea taximetrie. Silueta înaltă, cu o pălărie de fetru şi o geacă de piele, aceeaşi, se vedea de departe. Întotdeauna îşi zdrăngănea cheile în buzunar. Apoi, tuna şi fulgera, ca şi acum, în faţa lui Căpăţână ce râdea silit printre dinţi, împotriva criptocomunismului.

Mă găseam mai aproape de alte trei persoane, ce conspirativ, se ţineau la oarecare distanţă de ceilalţi. Şoferul maşinii, înalt, costeliv, cu faţa suptă şi părul alb, era flancat de Marin Botoşeanu, un individ până în 40 de ani, chel şi cu bărbuţă á la Lenin, veşnic cu o mapă sau un teanc de dosare sub braţ; lângă ei se găsea şi tânărul doctor Ducu Căşulean. Tot de pe la adunările opoziţiei, îl cunoşteam şi pe ultimul. Era greu să îi ignori silueta măruntă, ce se agita peste tot: la dat comunicate, şedinţe interminabile, la conceput şi plasat afişe. Nu se băga în faţă ca Botoşeanu, la microfon, dar dădea sfaturi şi idei, ridicând câte două degete în sus, ca la grădiniţă, şi cerând cuvântul. Când explica felul în care se pune apa clocotită peste cafea sau cele patru modalităţi de conservat ciuperci la borcan, îşi împreuna mâinile, ca într-o rugăciune în care implora ceva.

Şi acum, deşi nu eram decât câţiva, ridică două degete şi, uitându-se ca un învăţăcel la şoferul costeliv, îl întrebă:

-Cum era cântecul acela cu Pitulici, ce doboară bolşevici?

Vizibil satisfăcută, faţa suptă schiţă un zâmbet copilăros şi secretos către Botoşeanu, ce se porni să râdă cu icnete, înfundat.

-Dar cu imnul celor patru?

Nici acum cel întrebat nu răspunse, în afară de acelaşi zâmbet fericit şi plin de înţeles, adresat celor doi.

Botoşeanu se porni şi mai tare să icnească, după care se apucă să caute febril ceva între hârtiile din mapă. Nu găsi nimic anume, dar îi trase mai aproape pe Căşulean şi pe costeliv.

-Au la sediul lor, şi arătă înspre celălalt grup, dosare despre toţi. Fac dosare despre toţi. Dar şi eu am găsit ceva, zise, şi după ce icni când Căşulean îşi împreună mâinile implorându-l să-i spună, Botoşeanu se aplecă febril peste teancul cu hârtii. Căută înfrigurat, dar fără rezultat.

Am aşteptat ca până la două ore, după care uzi până la piele şi muraţi, ca şi steagurile tricolore, la un gest hotărât al lui Căpăţână, ne-am apropiat de el.

-Domnilor, zise acesta, gândiţi-vă ce program încărcat au liderii noştri. Toată suflarea românească îi solicită.

-Eu propun să ne întoarcem în oraş, spuse oratorul din balcon. La noi, oricum, democraţia a învins de mult.

Toţi părură că sunt de acord şi cu asta, aşa că am făcut cale întoarsă, dar cu steagurile în portbagaje.

În oraş, auzind că liderii naţionali, trecuseră pe lângă noi fără să ne observe, ne-am grăbit să îi urmăm pe alt drum judeţean. Erau aşteptaţi într-un sat mărginaş, la o “luare de contact cu problemele ţăranului român şi ale agriculturii aflată în suferinţă, din cauza indolenţei guvernanţiilor”; aşa, cel puţin, scria într-un orar al programului lor, publicat în presă.

Am ajuns din urmă trei maşini străine, închise la culoare, care se deplasau cu dificultate, din cauza necunoaşterii zonei, dar şi a terenului desfundat. Pe o pantă, chiar la intrarea în sat, trebuiră să se oprească de-a binelea căci, în mod protocolar, drumul era blocat de doi vlăjgani, călări, pe doi cai, acoperiţi cu un fel de ştergare.

Se ţineau buimaci, dar ţanţoşi, în şa, îmbrăcaţi, tradiţional, în alb. În spate aveau nişte mantii negre, iar pe cap căciuli de astrahan turtite într-o parte şi cu pene multicolore. Aveau cizme negre, negre, şi lungi, lucioase.

Fuseseră trimişi de şeful filialei locale a opoziţiei, om cu autoritate în sat, care înainte de Revoluţie condusese C.A.P.ul local. Toţi cei din sat îi datorau ceva, căci acum avea nu ştiu câte utilaje şi tractoare. Dintre cei mai necăjiţi, puţini erau cei care să nu fi avut vreodată nevoie de un sac de azot sau de seminţe. Cu deosebire, era respectat pentru că pe vremuri era tare la “Partid”. Când acesta venise la opozanţii radicali ca să se înscrie, toţi, în frunte cu liderul lor, au considerat asta drept mană cerească.

Cei doi călăreţi deveniră şi mai încurcaţi, atunci când un geam de la o maşină se lăsă în jos, ca să facă loc unei camere video, nu prea mari. Au primit şi un fel de indicaţii regizorale, pentru că întoarseră caii şi o porniră la trap în faţa maşinilor, ce rulau încet. Aşa am coborât într-un sat, unde căminul cultural era aşezat cam în acelaşi loc cu o crâşmă şi biserica ungurească, spoită în alb. Crâşma slujea şi de magazin, deşi pe un carton era scris stângaci: “Saloon Denver“. În faţa ei erau câţiva ce se adăposteau de ploaie, având şi câte o sticlă de bere în mână.

Am intrat în căminul cultural, unde te izbea un miros puternic de petrol, îmbibat în scândurile de lemn ale duşumelei. După băncile lungi din lemn şi mesele aşişderea, cred că slujea nu atât la întâlniri de partid, cât pentru pomeni de înmormântare şi pentru nunţi. Pe băncile din faţă stăteau încordaţi, până la zece oameni din sat, ce se străduiau să înţeleagă ce voiau noii sosiţi. Aveau haine negre groase şi cămăşi albe încheiate pînă la ultimul nasture, din care îşi ridicau ţepeni capetele. Unii îşi ţineau mâinile pâlnie la ureche.

Invitaţii, mai mulţi decât sătenii, se îngrămădeau înghesuiţi pe scenă, la nişte mese mici, alăturate, acoperite cu o faţă de masă lungă şi lucioasă, de culoare roşie. Cei care nu mai încăpuseră pe scenă, se aşezară dezinvolt pe băncile din primele rânduri. Se ridicau de acolo,în anumite momente, şi urcând vioi cele câteva trepte de lemn ce duceau la scenă, se apropiau de unul sau de altul din cei de la masă; le şopteau ceva la ureche, sau le dădeau vreo hârtie. Între ei începea un dialog ce părea de o importanţă deosebită. Apoi, cel ce urcase pe scenă, cobora la fel de grăbit şi cu aerul rezolvării unei probleme vitale. Şi cei din prezidiu îşi vorbeau, uneori, cu aerul cel mai intim din lume; deşi se fereau unii de ceilalţi. Ronţăiau alune americane, din nişte pungi de hârtie, pe care şi le treceau unii, altora. Când şi când, ridicau privirea şi scrutau asistenţa, în special pe noii veniţi, numărând în gând sau făcând un câte semn discret.

După ce am intrat noi, sala s-a mai umplut, de bine, de rău. Erau şi doi ziarişti din Bucureşti; cel cu videocamera stătea trântit într-un colţ al scenei şi plictisit, cu un aer absent, mesteca gumă uitându-se la tavan sau la semnul lăsat pe perete de o pancartă, ce nu demult fusese luată. Era însoţit de o domnişoară măruntă, cu părul scurt şi geacă de blugi, care-şi verifica nişte notiţe.

Un individ gras, cu o faţă roşie şi o vestă de lână pe sub haina groasă, s-a ridicat dintre săteni şi, suflând greu, le-a urat musafirilor bun venit în numele opoziţiei, pe care o conducea el, acolo, în sat. Dar întrucât nu îi cunoştea prea bine, prezentările au fost făcute de avocatul Căpăţână. Rar, răspicat şi tunător, aproape strigând, spre acreala colegilor săi din judeţ, chirciţi şi pierduţi pe bănci. La fiecare nume nou, cei din sat aplaudau aplecaţi înainte, repede şi mult, zicând, “Să trăiască!“.

De agricultura “în suferinţă”, vorbi un profesor universitar; îndesat, într-un costum şifonat, cu mâini grăsulii şi o şuviţă de păr rebelă. Ochii, parcă, plesneau şi ei de grăsime. Îşi citi de pe un carneţel, în care înainte tot notase ceva, experienţa lui din Elveţia, unde bălegarul era acoperit cu folii de plastic spre păstrare. Nu înţelegea de ce ţăranii de la noi nu puteau face la fel. Nu înţelegea nici de ce actualul guvern, nu încuraja mutarea la ţară a orăşenilor, spre a ridica nivelul general al agriculturii. El, de exemplu, îşi lăsase copiilor casa de la oraş, şi se mutase la ţară, lângă oraş. Unde cultiva roşii. Acolo, conchidea el triumfător, avea şi antenă parabolică. În sfârşit, încheie el zâmbind, când vor fi la putere, el, ca ministru al agriculturii, miza pe ajutorul prietenului său de lângă el, Pierre, viitor ministru de externe. Ministrul de externe, tânăr, cu o bărbuţă blondă şi un fular roşu, lung, aruncat peste sacou, îmbujorat, se înclină cu mâna pe inimă, în faţa asistenţei. Zise doar, “Luminăţiile voastre, da, luminăţiile voastre, căci lumina e aici şi nu la oraş, vă mulţumesc !”. La care sătenii puţin surprinşi, aplaudară copios, însoţindu-şi aplauzele cu, “Să trăiască!”.

Pierre nu era singurul cu fular roşu, dintre noii veniţi. La marginea unei măsuţe din capătul opus, în faţa unui colţ de care se anina, alt bărbos, mai puţin îngrijit, îşi etala un fular asemănător. Îşi mijea ochii asupra celor din sală. Cobora neobosit să tot dea bileţele cuiva din primul rând, ce nu mai încăpuse pe scenă. Se apropie o dată prevenitor şi de ziariştii din Capitală, zâmbind şi îngustându-şi ochii, alintându-i cu, “Ce fac copiii? Ce fac copiii?“. Spuse şi el câteva vorbe, dându-se drept sociolog şi politolog. La care, cei din sală mai strigară o dată, “Să trăiască!“. El ţinu să sublinieze că, deşi în opoziţie, se revendica din tradiţia “Solidarităţii“ poloneze, de la stânga est- europeană şi mişcarea muncitorească. De unde, spuse sociologul, şi culoarea fularului său.

Mai atente deveniră gazdele, ridicându-se aproape de pe scaune, când printre rânduri începu să se plimbe perorând, tânărul Adrian Mandea. Avea o cămaşă albă, cu mâneci largi şi un şerpar înalt, din piele. Pe scenă sărea în ochi, căci prietenul său avea o sutană neagră, pe care strălucea o cruce mare. De sub masă, acela îşi întindea picioarele în blugi. Îmbrăcat popeşte, el părea şi cel mai posac dintre noii veniţi. Nu zâmbise o dată şi, dacă schimbase o vorbă sau două cu cel cu şerpar. Fuma în schimb înnegurat, ţigară de la ţigară, scuturând scrumul într-o bărcuţă, pe care şi-o făcuse din hârtie.

Mandea le explică tuturor că nu ar trebui să ne ruşinăm de tradiţiile noastre şi, deci, nici de îmbrăcămintea ţărănească. ”Şi texanii îşi poartă peste tot în lume pălăria cu boruri şi cizmele cu ţinte”. Colegul său către care se îndreptau cu deosebire privirile ţăranilor, pentru îmbrăcămintea preoţească şi rotocoalele de fum, făcu un gest către sală spunând, “Chiar şi Matisse…”.

Dealtfel, a fost singura dată când a spus ceva.

După asta, oamenii şi-au mai pierdut răbdarea, dar fără să se fi manifestat nepotrivit sau să fi plecat din sală. Dintre invitaţii aflaţi în primul rând, unul singur, înalt, cu ochelari, ce mergea poate pe 70 de ani, ieşise să se plimbe, murmurând ceva. Îşi ţinea mâinile la spate şi, uneori, îşi ridica uşor un umăr. Părea adâncit în ale lui.

Altul, cam de aceeaşi vârstă, îşi sprijinise tot timpul bărbia, în mâinile încrucişate, de pe un baston cu o măciulie de argint. Avea un sacou în carouri de culoarea coniacului. Ochii albaştri păreau imenşi, de după nişte ochelari cu dioptrii mari. Mâinile golite de sânge prin paliditatea lor, erau mai neastâmpărate decât faţa vag distantă şi ironică, ce nu s-a mişcat defel.

Singura doamnă din prezidiu, lingvista Delia Novac, era mai cunoscută, căci apăruse de mai multe ori la televizor. Îşi dădea uneori cu părerea şi în privinţa campionatului nostru de fotbal, aflat de o vreme într-o criză de identitate. Doi săteni îşi dădură, uşor, coate când o văzură. După nişte ironii fine, însoţite de zâmbete către Pierre, care într-o întâlnire anterioară nu îi dăduse destulă atenţie ei, în particular, aceasta spuse că rolul femeii din România, în fotbal şi politică, este nepermis de ocultat. Continuă făcând analiza lingvistică şi etimologică a unor cuvinte, lucru care, parcă, mai alungă plictiseala unora dintre colegii ei.

Atunci un ţăran se ridică şi, dregându-şi glasul, întrebă dacă “la noi în sat se bagă gazul sau ba? Că în satul vecin s-a băgat şi cei de acolo nu mai au probleme cu lemnele“. La care şeful opoziţiei din sat se ridică şi suflând la fel de greu, dar zâmbind îngăduitor către prezidiu, spuse că Zamfir nu înţelege că pentru asta e nevoie de aprobare, şi de la Consiliul Judeţean şi de la Prefectură, unde comuniştii sunt încă la putere.

-Da, doamnă şi domnilor, strigă atunci profesorul Nicola ridicându-se din sală, masiv, cu geaca lui de piele şi pălăria de fetru, criptocomuniştii sunt încă la putere. Şi asta din 1945. Revoluţia nu a făcut decât să le perpetueze perfid interesele. Nu ştiu un comunist care să fi renunţat la putere altfel, decât în faţa plutonului de execuţie!

-Dar fâneţele dinspre oraş, când ni se dau domnule ministru, îndrăzni alt sătean , adresându-se universitarului specialist în agricultură.

Şi grajdurile, că le foloseşte pentru vacile lui, viceprimaru’ din oraş, care e uite-aşa cu Prefectu’; aici el îşi încolăci degetele arătătoare de la mâini.

Nu avem unde să ne ducem vacile!

Oaspeţii îngânduraţi, care cu frunţi încreţite încercau să priceapă despre ce era vorba, îşi mutară atenţia către noul vorbitor, un profesor de literatură, Miki Nicolaescu, ce se prezentă ca doctor universitar. Oacheş, îmbrăcat în negru, cu bretele, şi acesta fumase până atunci; curios era că ţigările apăreau miraculos în mâna lui, căci şi le scotea din buzunarul interior al hainei. În studenţie asta se chema “a palma ţigări“.

Şi înainte, dar şi pe perioada cât vorbi, ochii i se mişcau cu repeziciune în toate părţile; spre colegi, sală, ferestre şi uşă.

“ Cel mai mult mă mândresc cu titlul de profesor, spuse Nicolaescu. Asta mi-am dorit întotdeauna. Eu sunt profesor, doctor universitar şi ,aşa, sper să-mi închei cariera.”

Sătenii reacţionară cu un, “Să trăiască!“.

„ Dar ca mulţi alţii, după Revoluţie, continuă el, am simţit că este necesar să ne implicăm, noi, intelectualii. Nu am reuşit, ca şi alţii, căci nu aveam cum să reuşim.

Şi atunci am decis că profesiunea mea este, totuşi, literatura. Cu neimplicare politică, am preluat responsabilitatea unei reviste. Mi-am dat apoi seama că am greşit. Şi am intrat iarăşi în spaţiul acesta public, nu întotdeauna imaculat. Şi ca mine, în asemenea contradicţii, se zbat toţi cei care au o meserie serioasă şi un nume consacrat. Care deci, nu fac pasul acesta pentru a parveni. Poate că mulţi am vrea să rămânem doar la masa de scris. Dar nu, nu ne putem permite acest lux. Şi această laşitate. Nu acum, când nu există o clasă politică, pe care numai noi o putem oferi. Priviţi în jur, la dezastrul opoziţiei. Havel e în palat… preşedinte, iar noi…tot în stradă.”

Aici profesorul oftă, adunându-şi sprâncenele într-un mod ciudat.

„ Nu mai vreau să stau deoparte. Am stat în Revoluţie. Nu mai pot. Ajunge, spuse Nicolaescu rotindu-şi privirile de la colegii săi, la ferestre, în sală şi, înapoi, la masă. Nu am intrat în politică de plăcere. Dacă vreţi, pentru a rezista prin scris şi cultură, pe vremea aceea, noi a trebuit să facem un anumit fel de politică. Politică pe coridoarele C.C.ului. Dar fără asta, nu am fi avut literatura română, cu tot ce reprezintă ea în lume.”

“Păi, să trăiască şi ea“, mai făcură,slab, două voci.

„ Nu am fost membru de partid, reluă Nicolaescu, dar anumite compromisuri trebuiau făcute. Este ceva…compromisul! După el măsori maturitatea cuiva. Trebuie să învăţăm ceva din eşecurile anterioare; cu toţii. Ca opozant îmi doresc, mai mult realism şi pragmatism, calităţi ce ne-au lipsit. Calităţi pe care, iată, le regăsesc la şeful filialei judeţene moderat opozante, domnul Rândunel Leontinescu, omul de mâine al unei societăţi normale, eliberată de inhibiţii, dar şi de naivităţi şi de un fel de idealism penibil .”

Îi făcu un semn discret lui Leontinescu şi, poate, ar mai fi continuat, dacă nu ar fi fost violent întrerupt de un tânăr din primul rând, cu puternic accent moldovenesc şi o barbă ca a lui Soljeniţîn; poetul Amariei.

“Domnule profesor, destulă vorbărie! Domne, făcu el întorcându-se spre sală, noi trebuie să preluăm puterea! Ăştia de conduc ţara, sunt nişte momâi! Nişte momâi! Vreţi s-o mai spun odată? O mai spun: nişte momâi!”

“Stai, măi Amariei, las-o oleacă mai moale”, spuse alt invitat din primul rând.

Era mic, gras, şi avea o figură şireată, ce plăcu imediat ţăranilor.

“Crezi că politica aşa se face? De ce să nu ne dăm cu ei şi abia apoi, încet, încet, să le luăm locul? Măi Amariei…” şi clipi viclean din ochi către sala, care aplaudă imediat înţelepciunea asta.

-Tovarăşi…domnilor…interveni alt ţăran întorcându-se spre Nicolaescu, atunci când îl văzu pufnind în râs… Ne bagă gazul?

Multe nu se mai vorbiră, căci oaspeţii se plictisiră şi începură să caşte discret. Mi se păru chiar că îl priviră cu recunoştinţă pe Căpăţână, când acesta mulţumind sătenilor, declară întâlnirea o reuşită. Una între altele, care vor mai fi până la câştigarea alegerilor.

Mă îndreptam spre ieşire, aşteptând într-un rând ce se formase, iar cel cu videocamera, mestecând gumă, îi spuse ziaristei că “unii din ăştia ar fi cei mai nefericiţi dacă lucrurile ar merge bine în ţară.”