PROVINCIALE (XII)

Când ieşeai din bloc, uşa de la Sighencea era, cel mai adesea, uşor deschisă. Putea să fie aşa, din pricina sfarei ce ieşea mai uşor afară atunci când preparau mâncare.

Sau voiau, cine ştie, să arate că spiritul lor comunitar nu are limite. Nu aveau nimic de ascuns, în perioada asta tulbure, când toţi îşi protejau instinctul de proprietate şi viaţa intimă. Adică furtişagurile. Era loc şi de o explicaţie mult mai la îndemână: Sighencea era şef de scară şi la el se plăteau taxele la bloc. De când îl ştiam, fusese şef de scară şi, mereu, avea iniţiative: de renovat, vopsit, introdus interfoane şi câte şi mai câte.

Pe mine, uşa aceea deschisă, mă deranja din cale afară. Fără să ştiu de ce, treceam pe lângă ea panicat şi speriat, ca un tâlhar ce se strecoară de la locul faptei. Răsuflam uşurat de îndată ce ajungeam în lumina soarelui.

Acum păşeam, tot în vârful picioarelor, şi am tresărit când uşa se deschise şi mai mult, ca să-i facă loc doamnei Sighencea.

Avea pe ea un halat decolorat, zângălit, şi în mână o cutie de chibrituri pe care o scutura ca să vadă dacă mai e ceva înăuntru.

-Cum domnu’ ziarist, n-aţi auzit? mă întrebă ea şi mă luă de braţ.

L-au găsit pe Mateescu în comă pe scări. În halatul lui albastru. Atac de cord. Avea în mână un furtun… Păcatele lui…

L-au găsit altădată şi prin şanţuri…

Nevasta lui ştia că se duce să ia pâine. Eu zic că ar fi omeneşte să-i facem o vizită… Vă ştia articolele… De câte ori nu s-a certat cu Nea Gicu din pricina lor…

Tot ce spunea avea sens, aşa că am făcut cale întoarsă şi am început să urcăm scările.

În apartamentul lui Mateescu, erau mai mulţi oameni, majoritatea vecini, adunaţi în mai multe grupuri ce vorbeau în şoaptă.

“Aşa un munte de om şi, uite, domnule”, am auzit în hol.

“Păi cum? O durere de măsele te pune jos, darămite…”

Într-una din camere, Mateescu era întins în pat. Ieşise din comă. Încurcat printre perfuzii, se holba speriat la cei ce se perindau pe acolo. Se căznea să tragă cu urechea. Îşi pipăia, din când în când, buzunarul de la pijama.

În cameră mirosea a spirt.

De-o parte a patului se găsea soţia lui, care şi acum avea în cap o căciulă de blană. De sub ea îi ieşeau la iveală câteva şuviţe, transpirate, cărunte, ce contrastau puternic, cu ceea era vopsit într-un negru violent. Se uita la bărbatul ei, încremenită, cu o privire severă.

De cealaltă parte, Sighencea, mic şi ager, îi tampona mâna cu o batistă, gest ce părea să-i facă bine lui Mateescu, ce se uita recunoscător la el.

-Lasă nea Mateescu, că te faci mata bine, zise el, şi îşi făcu o cruce.

Mateescu prinse gestul din zbor şi îşi făcu lacom câteva cruci, una după alta, chiar dacă erau schiţate numai, în diagonală, pe piept.

Să fiu drept, pe mine nici nu mă băgă în seamă. Încercă iarăşi să audă ce se vorbea în hol.

“Mi s-a spânzurat, la ţară, vaca, povestea doamna Sighencea. Ne-au telefonat acum o oră. Înnebunesc, nu alta. S-a agăţat, nu ştiu cum, în funie”.

În uşă apăru capul unui copil din vecini, cu un pistol de plastic, pe care-l îndreptă către faţa buimăcită a lui Mateescu. Din spate, însă, se abătură către ceafa copilului câteva palme, ce-l făcură pe acela să se strâmbe de durere şi să dispară.

Am dispărut conştient că, din apartamentul deschis al lui Sighencea, nu mai avea cine să apară ca să mă întoarcă din drum.

La Casa de Cultură a oraşului, se pregătise o “serată de despărţire”, cu persoanele publice ce ne vizitaseră judeţul.

Pe lângă presă, era invitată toată lumea bună a oraşului; un accent deosebit se punea pe micii întreprinzători locali. La toate întâlnirile se vorbea de micii întreprinzători locali.

Dar nu fuseseră omişi lideri locali de partid, actori, medici, poeţi, universitari. Ultimii erau cu atât mai mult simpatizaţi, cu cât nu intraseră de-a dreptul în vreun partid, ci făceau, ceea ce se chema, o politică “abilă”, printr-o organizaţie cu tentă culturală.

Am ajuns pe la “spartul târgului”, când spiritele se încinseseră şi toţi, de-a valma, se întreţineau pe lângă nişte bufete suedeze.

Erau şi feţe bisericeşti, în sutane.

Cercetau blajin interlocutorii, de după pomeţi roşii, sprâncene şi bărbi stufoase, ce le îngustau privirile.

Impresie creată doar de spaţiul puţin ce mai rămânea pentru ochi. Prezentă era şi o înaltă faţă bisericească, ce îşi mângâia barba, în timp ce se întreţinea cu subprefectul. Cuprindea cu privirea, la răstimpuri, întrega adunare. Subprefectul s-a îndepărtat respectuos de înaltul prelat, numai când poetul Titi Soare, într-un sacou alb, pus în evidenţă şi de o cravată de mătase albă, lucioasă, s-a aplecat ca să îi sărute mâna.

Am dedus că întâlnirea a fost deschisă de binecuvântarea venită de la un “sobor de preoţi”, cum se obişnuia pe atunci şi cum noi, ziariştii, ne începeam, de regulă, articolele.

Am încercat să îl abordez pe primarul nostru pentru o declaraţie, dar mi-a fost cu neputinţă. Primarul urmărea persoanele “cu greutate”.

Se strecura către ele cu începutul lui de chelie şi mâna întinsă, pe care strălucea un ghiul imens. Ştiam că deschidea conversaţia printr-un, “Să trăiţi!”, indiferent cu cine avea de a face. Preciza şi că stimează în mod deosebit femeile care nu se boiesc. Pe celelalte, nu le putuse suporta niciodată. Soţia lui respectase regula asta cu sfinţenie.

Mişcătoare până la lacrimi mi s-a părut, la acea întâlnire, prietenia şi buna înţelegere ce se înfiripase între cei de la putere şi cei din opoziţie. Faimoşii musafiri din Capitală, cel puţin, se simţeau mai în largul lor, decât la toate celelalte întâlniri anterioare. Nu de puţine ori, i-am auzit hohotind zgomotos la un banc bun spus de prefect, sau bătându-se pe umeri şi făcându-şi promisiuni, care mai de care.

Prefectul chiar a ţinut să puncteze perfecta cordialitate, într-un discurs urmărit în tăcere de către cei prezenţi; atunci au încetat discuţiille aprinse, râsetele, şuşotelile şi pupăturile.

“Iată, spunea el, cea mai bună dovadă că tinerii noştri nu şi-au vărsat sângele de pomană în Revoluţia sfântă.

Iată că democraţia, aflată într-un stadiu incipient, nu e doar o vorbă în vânt.

Iată că ne putem înţelege într-un climat constructiv, de schimb generos de idei, în care binele ţării lasă în urmă mici nuanţe şi diferenţe de opinii. Altfel, normale!”, încheie el, făcându-i cu ochiul avocatului Căpăţână, care îşi scutură cu putere capul, pătruns de importanţa celor spuse şi pentru a le da şi el greutate.

“Să ne trăieşti Nea Vasile”, îi strigă o voce plângăcioasă din public.

Musafirii vorbiră şi ei la invitaţia Prefectului, care acoperi vacarmul atingând uşor un pahar cu o linguriţă. Erau bine dispuşi. Reuşiseră la acea întâlnire să îşi evite oamenii din partidele lor, care i-ar fi inoportunat şi jenat.

Scăpaseră cu succes şi de universitari, de oameni de cultură şi de scriitori. Aşa s-au apropiat mai mult de mici întreprinzători şi de foşti mari ştabi, actualmente directori pe la agromecuri, sau cooperative meşteşugăreşti. Din câte am putut eu să îmi dau seama, curte în toată regula i se făcu Preşedintelui de Consiliu Judeţean, ca să fie convins să treacă la formaţiunile lor politice.

Tot oraşul ştia că îşi clădise cariera pe o carmangerie. ”Am trimis tone de cârnaţi cui trebuia, ca să ajung unde sunt”, spunea el cu emfază.

Sau, ”Politica la noi se tranşează, unde se tranşează carnea”.

Acum avea un pachet majoritar de acţiuni la o întreprindere de săpunuri, deosebit de rentabilă. ”Nu pot să fac cinci paşi pe stradă, fără să fiu oprit de cineva, care vrea să vorbească cu mine” se lăuda el.

Discursurile oaspeţilor, măsurate, echilibrate, sporiră euforia. În rezumat, după părerea lor, România cea reală şi adevărată, România tăcută, care îşi vede de treabă, fără invective şi pasiuni dezlănţuite, se găsea şi aici. Nu numai unde este mizerie, foamete, sărăcie şi suferinţă. Nu numai unde sunt colibe de lemn ce stau să se prăbuşească sau oraşe devastate de poluare şi deversări chimice. Să fim cinstiţi şi să recunoaştem că, şi între tehnocraţii ridicaţi de fostul regim, s-au găsit foarte multe capacităţi extraordinare. Dacă nu cumva, dacă nu cumva, mai cu seamă acolo, căci pe ceilalţi, nici dracul, să-i scuze sfinţiile lor, nu-i voia în partid.

La aceste cuvinte asistenţa izbucni în râs.

Preşedintele Consiliului Judeţean ţinu înflăcărat să completeze.

Ca să facă linişte, bătu cu pipa într-o farfurie. Pipa aceea, de care nu se mai despărţea niciodată, ajunsese într-un fel emblema lui.

Apăru cu ea în public după Revoluţie. Înainte, nimeni nu-şi aducea aminte să-l fi văzut fumând pipă. Cei care îl cunoşteau bine, şi-ar fi putut aminti că la Consiliu avea o cămăruţă a lui unde, dacă nu avea program încărcat, se izola ca să picteze. Îi plăcea acuarela, de unde renumele de om sensibil. Oricum, nu era ziar în care să fi apărut fără pipă. Interviurile televizate le dădea aşezat relaxat pe o canapea, perorând cu nelipsita-i pipă într-o mână.

“Fac apel la toţi simpatizanţii partidului nostru… Avem un miting la Bucureşti… Autobuz avem. Cu masa ne descurcăm… cum putem. Pentru ardeleni disciplinaţi, nişte pită şi slănină în traistă, ajunge…”

După care se îndreptă rânjind către Prefect, ca să îi strângă mâna. Călca greoi, apăsat.

Cuvintele de “pită” şi “slănină”, rostite atât de neaoş, îi mişcară pe mulţi dintre participanţi. Simţiră că la Consiliul Judeţean e unul de-al lor. Popular. Fără ifose, chiar dacă pipa aceea îi nedumerea uneori.

În această atmosferă, cu aprobarea înaltei feţe bisericeşti, ce înclinase uşor capul, şi cu încurajarea altei voci din public, ”Zi-i măi Pavarotea!”, unul dintre preoţi, mai zdravăn decât ceilalţi, cu obrajii roşii, se lansă într-un cântec creştin şi românesc.

La o masă de unde mi-am luat un pahar cu tărie, l-am găsit pe domnul de la Bucureşti, cu faţă pământie, pe care îl întâlnisem înainte la restaurant. Avea acelaşi trenci şi aceeaşi plasă. Nu mă recunoscu, dar arăta fericit urmărind linia melodică.

Întâlnirea a fost încheiată magistral de un actor, adus în mod special de la Teatrul Local, la cererea Prefecturii. Acestuia i se făcu loc în centrul sălii. Se lăsă iarăşi linişte, când îşi împreună mâinile şi îşi drese vocea. O voce gravă, tunătoare, despre soarta chinuită şi tragică a românului. Despre plânset, scrâşnet de dinţi, speranţă şi viitor. Da. Scrâşnet de dinţi şi viitor.