Mă uit la un tablou cu părinţii mei. Din acelea înrămate, ce se făceau demult; de obicei, după nuntă.
E prost retuşat, căci capetele îmi apar prea mari, în comparaţie cu umerii de care sunt ridicol agăţate. Dar tata e într-un costum închis la culoare şi o cravată albastră. Mama coafată şi cu mărgele, deşi nu îmi aduc aminte să o fi văzut vreodată cu aşa ceva.
Am văzut şi prin alte case tablouri de genul ăsta şi, peste tot, fotograful încerca să exagereze un pic. Îşi flata clienţii, ridicându-le ceea ce înţelegea el prin condiţie socială.
Ultima dată, l-am văzut pe tata zâmbind straniu în zbatere de lumânare.
Ca şi când ar fi vrut să-mi spună că acolo unde se găsea, atunci, era mai bine. Incomparabil mai bine. Ceva de genul, ”Uite, poţi să nu mă crezi dacă vrei. Tu întotdeauna ai fost căpos. Dar nu poţi să îţi închipui ce e aici”.
Adevărul este că rar cădeam de acord. Îşi avea ciudăţeniile lui. Era plecat de la ţară şi muncea într-o întreprindere ca un fel de maistru, deşi nu era în stare să bată un cui. Era de ajuns să te uiţi la mâinile lui, ca să înţelegi asta. Până şi siguranţele în casă le schimba mama.
Toată viaţa i-a fost o încurcătură, ca şi timpul în care s-a pierdut.
Pentru că industria era atunci totul, părinţii lui l-au trimis de mic la o şcoală profesională. Deşi, după capul meu, ar fi fost mai potrivit de învăţător, sau de altceva.
De exemplu, îi plăcea să aducă vorba de Kogălniceanu. La asta trebuie să fi contribuit, nu în ultimul rând, imaginea lui, mai mult decât ceea ce scrisese; marţială, de profesor cu frunte înaltă, ochelari şi barbişon. Căci mă îndoiesc că ar fi citit ceva de el.
Dar îl adora pe Alecsandri, pentru tabieturile lui; ”cel mai relaxat, mai olimpian între oamenii noştri publici”. Pe moldoveni, dealtfel, prin boierismul lor, îi aşeza deasupra celor ridicaţi în alte provincii. Revoluţionarii moldoveni aveau “clasă”, faţă de “crisparea” celor din Muntenia sau “ţărănismul greoi” al celor din Ardeal.
Într-adevăr, mare lucru este să nu te minţi. Dar mare lucru poate să fie şi să te minţi. Doar pentru a continua.
Tata putea suporta şicanări sau insulte fără să riposteze în nici un fel. Fie din toleranţă, fie din slăbiciune.
Până azi nu mi-am găsit răspunsul la întrebarea, în ce măsură ai dreptul să nu te ratezi.
Să trăieşti, fără să vrei să te justifici sau fără să ripostezi, trebuie să fie greu. Fără să impuţi nimănui, nimic. Dacă pentru a rămâne în jocul vieţii şi a nu le face altora mizerii, e preferabil să te apuci de băut, ei bine, asta e discutabil până la Dumnezeu.
Spre sfârşit, când ştia că e bolnav, vorbea tot mai puţin. Era primăvară şi ajunsese îngrozitor de slab. Oasele feţei, mai cu seamă, erau nefiresc ieşite în afară. Dormea pe o canapea, în camera unde a şi murit. Avea şi coşmaruri. Apărea de acolo scăldat în transpiraţie şi mai putea să îmi zâmbească, înţelegând că, deja, nu îl mai pot înţelege. De fapt, nimeni nu mai poate pricepe o umbră ce se scurge pe lângă ziduri. Impresia asta mi-a făcut-o, când l-am văzut, odată, de departe, târându-se, în lumina puternică, pe o stradă plină de lume. Când venea de afară, după o plimbare, îşi atârna haina în cuier, cu o oboseală a gesturilor şi a cuvintelor, de data asta, puţine
Înainte să moară, visase că în faţa casei bunicior plouase şi se făcuse o groapă plină cu apă. Când visa apă, ne amintea că i se va întâmpla ceva rău. După cum, dacă visa ţigani era de părere că o să îi meargă bine.
E ceva bun şi în scările de bloc. Mortul nu e singur, chiar dacă, strict vorbind, el nu mai e. E vegheat mereu de cineva. Prieten sau străin, afectat sau indiferent. Deşi şi astea sunt relative. Poate şi de aceea, cineva îmi spunea că cel mai bine trebuie să te ai cu vecinii. Mai bine decât cu rudele.
Chiar dacă mortul e la etaj, de pe o cruce de lemn lăsată sub scări, afli cine a murit, când s-a născut şi când a decedat. Apoi vecinii stau stingheri, adunaţi pe scară, peste tot, printre coroane de flori. Vecinii de care pâna ieri, te luai din cauza taxelor. Vorbesc în şoaptă.
Copilăria mi-am risipit-o prin asemenea colţuri de bloc şi de cartier.
Tot cu gânduri de astea, mi-am adus aminte de cel de la cenaclul “Lacrima”, care citise acolo, că noi ar trebui să ne umplem mintea cu altele; pentru că moartea nu ar exista.
M-am uitat pe geam afară. Se însera şi am plecat să îl caut.
Aflasem că locuia la un cămin studenţesc. O clădire galbenă, cu patru etaje, în forma unui L imens. Arăta ca o cazarmă, cu geamuri la stradă, la care studenţii îşi puneau iarna mâncarea, iar vara rufele la uscat.
La intrare, de după un geam de sticlă, un portar îi scruta, mai mult sau mai puţin blazat, pe cei ce intrau. De pe culoarul ce se deschidea imediat la dreapta, venea un miros puternic de mâncare.
Cei de la filozofie erau cazaţi la etajul ll. La numărul 37 am bătut în uşă
Într-o cameră mare, cu un tavan înalt, am putut distinge la lumina slabă o siluetă în fundul încăperii. Erau vreo şapte sau opt paturi, ce lăsau un culoar îngust între ele. Un perete era aproape în întregime “tapetat” cu afişe mari, ce făceau reclamă la filme. Pe cele mai multe le văzusem, aşa că am rămas câteva clipe în faţa lor.
Persoana din spate veni prietenoasă către mine, cu mâna întinsă. I-am spus pe cine caut.
“A…, făcu el derutat, pe Andrei“.
Nu arăta a student. Avea un început puternic de chelie şi o bărbie avântată, de om cu ambiţii; genul care, întotdeauna, e proaspăt bărbierit. Era îmbrăcat îngrijit şi patul lui avea pătura întinsă ca la armată. La capul patului avea lipit un poster mare, cu Eminescu din perioada studiilor de la Viena.
Tocmai îşi lustruia nişte cizme, ca de cow-boy, ce arătau noi şi pe care le puse oftând deoparte.
“Uite, îmi arătă el cu mâna, acolo lângă uşă
<Bardezi> era, aşa cum îi spunea şi numele, un bar de zi, unde se aduna boema oraşului.
“Stă aici, într-un fel, pentru că îl tolerăm… continuă el. Şi avem patul ăla liber… Câteodată şi mâncare. Şi eu am o vârstă… dar nu am avut posibilităţile lui. Părinţii nu m-au putut întreţine şi de mic am muncit… Liceul la seral… dimineaţa pe şantier. Am căpătat deprinderi bune… Mereu mă rog de ăştia să facem şi noi odată curat… arată ca la porci”.
Într-adevăr în cameră duhnea puternic a ceapă. Aceasta era risipită pe o masă, printre coji uscate de pâine şi bucăţi gălbui de slănină, care începuseră să se râncezească.
“Mă interesează mai mult poezia. Am câştigat un concurs muncitoresc, cu premii… Atunci mi-am descoperit vocaţia… Fac filozofie pentru profunzime… Cine ştie? Şcoala-i bună, cum spunea cineva, dacă nu o iei prea mult în serios. La primul seminar credeam că vorbim de chestii importante… mi-au împuiat capul cu epistemologi neostângişti, de care n-am auzit în viaţa mea… se dădeau de ceasul morţii, dacă metodologia cunoaşterii lor este idealist obiectivă sau idealist subiectivă…
Mă uitam la ceilalţi ca să mă lămuresc dacă joacă teatru, îşi bat joc… Cei mai tari îşi serveau printre dinţi argumente şi ironii… parcă s-ar fi urât de moarte, pentru problema definirii unui pozitivist argentinian ca perspectivist…
M-am lămurit la următorul seminar, când au devenit psihologizanţi… de dragul profesorului… Se urau la fel de tare… Mai târziu, la fel,... erau fenomenologi…”
Făcu o pauză lungă, încercând să ghicească în ce ape mă scăldam. Se uită la ceas.
“Andrei ar putea acum să fie la cantină… Rămâne întotdeauna mâncare… Îşi iau şi ei acasă. Dar la o oră după ce-ai mâncat, te apucă o foame năprasnică.
Aici stă din mila noastră… Mănâncă pe unde poate… nu scrie nimic, nu publică nimic… Stă cu zilele în pat, cu ochii pironiţi în tavan… îmbrăcat şi încălţat, printre cearşafurile alea jegoase.
O fi un tip oral… Am auzit că ar fi ţinut într-o vreme un cenaclu… N-am văzut un rând scris de el…”
Coborî vocea.
“Ziceau unii că n-ar fi exclus să fie spion…De-al americanilor.”
Am coborât şi eu vocea.
“De ce de-al americanilor?”
“Ăştia-s ăi mai hoţi…”
“Păi, ar mai sta aici? N-ar trebui să aibă ceva mai mulţi bani?”, am întrebat eu cu vocea şi mai scăzută.
“E! Parcă poţi să ştii!”
La plecare mi-a strâns iarâşi mâna. Pe când îşi ridica cizmele în lumină ca să le mai verifice, îmi strigă, înainte să închid uşa
L-am găsit la cantină, aşteptând la o coadă formată din studenţi, pe lângă o bară groasă din metal lucios.
Mi-a fost uşor să îl abordez, căci şi el mă fixa cu privirea, încercând să realizeze unde mă mai văzuse.
I-am spus că îl ascultasem la Cenaclul “Lacrima”.
Dădu uşor din mână a lehamite.
-Dar te-am văzut şi în Catedrală, mă grăbii eu, bucuros că mi-am adus aminte. Eşti evanghelic?
Amuzat de întrebare, faţa i se însenină.
-Nu. Deşi, mă cred mai religios decât mitropolitul. Tocmai pentru că nu sunt. Aşa cum crezi tu… Ghici ghicitoarea mea!
Se întoarse spre mine râzând.
Cred că arătam nedumerit, căci el se simţi dator să divagheze printre tot felul de consideraţii, spun eu, livreşti.
-Nu sunt evanghelic, nici ortodox sau romano-catolic. Principala provocare a creştinismului sau a oricărei spiritualităţi de aiurea, va fi aceea a reconcilierii cu toate doctrinele de salvare; prezente sau edificate vreodată de mesianici. Şi aici includ până şi nihilismul care, despuiat de tradiţii, în măsura în care te pune faţă în faţă cu omul ”gol”, omul în genere, te aduce aproape de religiozitatea autentică. E bizar cum oameni inteligenţi pot admite fără rezerve că Dumnezeu poate fi evanghelic, catolic sau mahomedan. Cine ajunge fanatic în a susţine un Dumnezeu anume, sau o religie anume, o ideologie, a şi pierdut Divinul… şi pe Om …
Cel mai mult la evanghelii mă fascinează subtilitatea şi simplitatea prin care cu detaşare de orice trecut sau educaţie, se face trimitere la omul cel mai universal cu putinţă; unde se află şi lăcaşul Divinului. Cei care l-au considerat pe Dumnezeu mai ciopârţit, mai particular, mai potrivit pentru o anumită dietă, să spunem, l-au şi răstignit. Dar el ar fi putut predica la fel de bine şi pe Lună sau în altă galaxie. Atunci l-ar fi crucificat pământenii. Cu siguranţă.
Mi-am adus aminte, atunci, de momentul acela spectral de la Cenaclu. De sfârşeala ce o avea când apăruse, iar apoi de patosul pus în divagaţiile lui. I-am privit faţa cu şi mai multă atenţie. Sprâncenele stufoase şi aerul bătrânicios venit de la ele, trebuie să-l fi dezavantajat, printre toţi tinerii ăştia, mai mult decât tabieturile.
E de meditat, continuă el, dacă prin popimea sau intelectualii de astăzi, ceea ce cam tot aia e până la urmă, se poate ajunge la Dumnezeul mileniului. Cel adunat din tremurul şi slăbiciunea resimţită în faţa faptului că există, ce există. Poate că tot din pustie se va încropi Dumnezeu şi profetul său. Dacă nu gândeşti aşa… ajungi să îl dai afară pe creştinul ortodox din biserica greco-catolică. Ori îl cotonogeşti pe greco-catolic în puşcărie, pentru că te închini la forţele de producţie. S-au hăituit pentru modalităţi secundare, de organizare şi adăpare de la Divin. Sau pentru că au legiferat feluri diferite de ingurgitare ale Divinului. Dar astea au dus la moduri opuse de adulmecare ale realului… Şi asta a fost până la urmă totul. Poate, s-a întâmplat aşa pentru că preoţii, or fi fost geloşi unii pe alţii; ca nişte vanitoşi directori de reviste de literatură, şi-au făcut ”tendinţe” şi cenacluri. Partide. Popii care au pus mâna pe cuvânt, au pus mâna pe idealitate şi, pentru totdeauna, pe om.
La începuturile statului, putem suspecta că regii au fost la origine paznicii cuvântului; şi, dacă nu ei, atunci, acoliţii lor.
Se opri un moment şi se uită la mine, de data asta încruntat. Mi-am dat seama că nu era nimic personal. Expresia feţei i se schimba în funcţie de gândurile ce le rumega. Poate că şi uitase pentru ce ne aşezaserăm la rândul acela de studenţi.
Nouă, zise, cel mai mult ne-au lipsit genul ăsta de Regi cu sacerdoţiu, reformatori de moravuri, ce dau fiori şi lasă în urma lor cutremure în suflete… Da, cutremure în suflete…, continuă el gânditor… Când simţim că-i rost de aşa ceva, îi asociem rapid cu ospiciul.
Toată faima asta postumă a lui Ţepeş al nostru… îmi dă de gândit. Nu poate fi chiar întâmplătoare sau datorată faptului că bătea cuie în cap turcilor. Boierii trebuie să fi simţit în patologicul lui o realitate înspăimântătoare, o idee ce i-ar fi înghiţit pentru totdeauna, cu neamul lor cu tot… cu ciubuce şi şpagă… Cum altfel ar putea un prinţ, mai mic decât alţii pe care i-am avut, să frizeze mitul?
Am încercat o glumă.
-Personal, îi prefer pe cei care mai ştiau şi de glumă; mai trăgeau un chiolhan, un amor, o bisericuţă…
Nu-mi răspunse şi continuă cu ale lui.
Cezar, omul complet al istoriei şi al statului complet, cel căruia până şi Iisus îi dădea ce i se cuvenea de drept, înainte de a fi fost imperator, a fost sacerdot. Iar când regalitatea a fost privată de sacerdoţiu, a ajuns cu gâtul pe butuc. Chiar în societăţile desacralizate, Führerul şi Secretarul General au atins tot puterea cvasidivină, căci la ei, “Ideologul-Preot”, păstrător al nucleului dogmatic, l-a devansat pe administrator. Să-i luăm pe americani; preşedintele e înainte de toate un fel de pastor - tătuc al lor… Cât se feresc ei de asta… Şi când din preşedinte dispare păstrătorul de moravuri şi apare playboy-ul, ţara aia e pe ducă…
Omul e, ceea ce a făcut, sau n-a făcut, cuvântul din el; idealitatea şi ceea ce această idealitate îl învaţă că este. Iar urmaşii preotului astăzi sunt ideologii, analiştii politici şi directorii de televiziune. Cei din foi literare… cam dispar, căci Cuvântul e acum camuflat în imagine…
Se opri şi îşi aşeză mâna pe fierul barei, ca pentru a se răcori. Îmi venea greu să îl urmăresc printre atâtea abstracţii. Mă întrebam şi ce rost pot avea la cineva, ce stătea pironit atâta amar de timp cu ochii în tavan.
-Cu o atare perspectivă, continuă el oftând, bisericile îşi au responsabilitatea lor. Ele introduc şi diferenţa. Partide, gândite să gestioneze dogma divină… Dar ce lucru mare ierarhia din sânul lor! Cea care transmite socialului castele preoţimii! Dacă România ar fi oglindit, cel puţin, ierarhia ortodoxă, nu am mai fi asistat astăzi la tot bâlciul ăsta.
Ceilalţi studenţi care aşteptau liniştiţi, având cartelele în mâini, ciuliseră şi ei urechile.
Andrei, uitase de el.
-Deşi, ca înfăptuire lumească a spiritului, nu cred să fi atins ceva perfecţiunea bisericii romano-catolice. Riguros vorbind, momentele noastre de modernizare ca popor, mari, au fost cele în care ne-am potenţat catolicismul, chiar spontan, fără să ştim, prin iluminişti, paşoptişti sau lingvistică latinizantă…
Până la ghişeul cu mâncare, mai era de aşteptat. Părea că i-am deşteptat şi apetitul pentru conversaţie, în acel loc, unde ajungea la noi un miros insistent de iahnie de fasole.
-Când Constantin cel Mare a cununat Imperiul cu creştinismul, nu creştinismul a fost cel salvat, ci Imperiul, spuse el. Şi prin el, elenismul prin care începe Europa. Orice schismă care ulterior a lovit în catolicism, că a fost conciliu ecumenic, Reformă sau un rege fustangiu, au adus atingere implicit Europei. Catolicismul a fost moştenitorul cel mai autentic, nu numai în idee, al acelui profesor de logică, care prin elevul lui a împins voios Europa până în nordul Indiei.
Ţarii, ce au râvnit la Europa, chiar spoiţi în roşu, au fost produsul schismei ortodoxe. Care e varianta orientală a Romei, dată nouă de Bizanţ. Ortodoxismul a făcut Rusia neeuropeană mare… Noi, latini şi ortodocşi deopotrivă, până în măduva oaselor, am dus şi vom mai duce încă, multă vreme, în noi, o Europă chinuită, contorsionată… mai mult decât ceilalţi…
De aici şi nesfârşita brambureală istorică… o contradicţie imensă pe care o resimţim mai acut decât bulgarii, grecii sau polonezii… până când cele două biserici se vor reconcilia… Spre deosebire de Rusia, unde poporul abrutizat a avut dintotdeauna şansa unei elite superioare, la noi e invers: un popor elevat, şi cu un prostesc bun simţ, e ocultat sistematic de o adunătură de derbedei tupeişti… Şi despre astea… s-a bătut la nesfârşit apa în piuă…
Am mai înaintat câţiva paşi pe lângă bara lucioasă.
-Ceremonialul catolic… mă duce cu gândul la togă… la rigoare… Toate astea au sens exact numai din punctul de vedere al ritualului, al bisericii, al organizării ca angrenaj ce finalizează o idee mare… ca partid politic ce a trecut dogma europeană în act…
Prin contradicţia noastră se vor face primii paşi pentru a acoperi prăpastia căscată în creştinism… demult. Pentru asta e nevoie tocmai de o biserică… mai lumească, mai dedată compromisurilor, una mlădiată după timp, în care toate se îmbină fără patos. Biserica noastră, mai mult a noastră decât ortodoxă, are şansa de a face istorie europeană… la scară mare… tocmai pentru că este aşa... şi … ce e mai important… îi lipseşte anatema reformei, ce mută Europa peste Ocean, dar şi mesianismul ce înghite spaţii vaste, din Răsărit… Ortodoxia noastră instituţionalizată, cu toate păcatele ei, are geniul reconcilierii.
Cum altfel, decât prin forma românească, de organizare a învăţăturii Nazarineanului, s-ar putea explica inapetenţa noastră funciară la Ideal? Îl folosim retoric, eventual, ca mijloc. Rar ca scop, iar pe cei care îl încarnează, îi băgăm la ţicniţi şi facem mişto de ei. Numai un nebun poate încerca să edifice o morală aici. E ceva de mirare, la un popor în asemenea măsură bisericos.
-Bisericos sau credincios?
-Ideea nu dăinuie decât prin organizare, care e şi prima negare a ideii. Dar e răul mai mic. Dacă spiritul nu apare decât susţinut de trup şi opus lui, bisericile sunt trupul, după cum şi scrie în cele sfinte; ele fac posibil idealul dar şi fariseismul şi schisma împotriva lui, atunci când acesta vrea să se întoarcă la sine, fără să respecte organizarea. Şi pentru că organizarea se simte la ea “acasă” în ritual, acesta e primul atacat de reformatorii religioşi. Asta-i ceva… aproape hegelian. Ştii, eu întotdeauna am crezut că românii se bălăcesc în infinitul prost al lui Hegel, pentru că ne-au lipsit o biserică sau, mă rog, un partid care să ne înveţe ce e organizarea, ritualul, ceremonialul… forma.
Eu atunci m-am gândit la comunişti, dar nu i-am mai spus nimic.
Am ajuns în sfârşit la o fereastră de lemn unde trebuia să îţi apleci capul. În cadrul ei, un domn în halat alb, aplecat şi el, colecta circumspect cartele. În dreapta lui, o femeie tot într-un halat, dar şifonat, punea cu polonicul mâncare de fasole boabe, în tăvi de metal.
Prietenul meu, care tocmai îl expediase pe Hegel, era, cu siguranţă, cunoscut de cei de la ghişeu. Atunci când prezenta cartele, primite de la studenţii ce nu erau din oraş şi plecau acasă, totul era în regulă. E probabil, însă, că mâncase acolo şi fără cartelă. Cel în halat alb, când înţelese că nu va primi nici o cartelă, nervos, desfăcu braţele a neputinţă. De data asta nu mai putea trece peste dispoziţiile conducerii. Asta era.
-Hai, mă Gugule, îi spuse Andrei în şoaptă, doar n-o fi foc pentru un blid… Şi voi vă luaţi acasă şi nimeni nu vă mai spune nimic…
Gugu rămase o clipă descumpănit. Dar îi făcu apoi un semn femeii, ce umplu tava cu fasole până la refuz.
În cantina mare majoritatea meselor, de câte patru locuri, erau ocupate. Am reuşit să găsim o masă, izolată, de doar două locuri, lipită de un perete.
Andrei începu să mănânce maşinal, în timp ce privirea îi rămânea încremenită, pe o figură sau alta.
Lângă noi, un student îi explica altuia că el e din Maramureş. Că taică-său are casă şi poate creşte porci. Că dacă la o masă îi lipseşte o bucată de slănină şi un vin roşu, tot nesătul se ridică de la masă. ”Cum să mănânci o asemenea porcărie?”, ridică el tava spre a i-o arăta celuilalt.
-La catedrala aia, reluă Andrei dând tava la o parte, n-aş putea spune de ce mă duc.
Îmi place să mă postez pe o bancă în piatra aceea rece. Nu mă gândesc la nimic… Făceam asta şi când eram copil. Dacă apar excursionişti, mă car…
Poate mă duc din considerente estetice… dar esteticul include religiosul, chiar când motivul e laic… Aşa cum misticul te scoate în afara timpului, asta te pune, ca pe un mort în raclă, în afară de tot. De lume, spaţiu şi timp. Când nu mai poţi, e aşa de liniştitor. Simt asta, la pictură. Cu încremenirea şi fixitatea ei. Mai ales, când e vorba de sfinţi.
E acolo, un Sfânt Ieronim. Pe un fond negru - negru, el e îmbrăcat într-o pelerină roşie, ca un călugăr spaniol. Are în faţă un crucifix şi o carte imensă aurie, cum sunt Bibliile din care se citeşte în bisericile noastre. Stă cu o mână descărnată pe ea. Mă uit la pictura asta… E atât de solemn şi serios totul… Nobleţea picturii, până la urmă, vine din lipsa de ostentaţie; neurlătoare, neretorică, ea se oferă. Ca o femeie ce are clasă. Care după ce a făcut dragoste, se ridică discret, îşi îndreaptă silueta înaltă, aranjându-şi părul, îşi ia hainele şi pleacă zâmbindu-ţi, fără să spună un cuvânt. Înţelege că asta a fost totul. Nu cere explicaţii, justificări şi nu face planuri de măritiş.
Tăcerea ce înconjoară un tablou cu sfinţi mă linişteşte, şi, îmi dă de înţeles, că la fel de decent ar trebui trecut prin viaţă. Dacă poţi…
Să pictezi, poţi să o faci şi fără frustrare.
Să scrii, nu ştiu. Poezia şi proza, oricum, mi se par reuşite, tot atunci când pot aduna în jurul cuvintelor liniştea, aşa cum piatra sculptorului caută golul.
În orice caz, când n-o să mai fiu, culorile o să-mi lipsească cel mai mult.
-Nu mergem, la “Bardezi”, să bem ceva? l-am întrebat eu. Se face târziu.
Am ieşit din cămin urmăriţi de aceeaşi privire blazată a portarului.
M-am uitat şi eu lung la portar, ceea ce îl făcu pe Andrei să pufnească în râs.
-Probabil că te întrebi dacă nu, cumva, stau aici, tot din considerente estetice.
Ei cred, şi arătă cu mâna în spate spre trepte, că stau la ei în cameră pentru că nu am unde… să-mi las capul jos. De parcă nu m-aş putea întoarce la ai mei… Ţineau cu orice preţ să mă fac preot… Când am trecut la filozofie… Stau acolo şi de asta… dar mai ales… de frică…
-Frică de ce? De cine?
-Mi-e groază că dacă stau singur… mă vor găsi vecinii… după câteva zile. E plin de cazuri de astea la televizor… Ajunge să se simtă pe sub uşă
Mi-am făcut iluzii că e cine ştie ce de capul meu şi, multă vreme, m-am izolat.
Am avut câteva momente de laşitate, când Dumnezeu ştie de ce, nu am avut curajul să înfrunt nişte oameni, altfel, de nimic.
Când mă gândeam la laşitatea aceea, îmi doream neantul. Asta părea să îmi dea curaj. Uitarea completă. Aici o primeşti dacă înnebuneşti şi îţi pierzi eul. Ajungi să te crezi Matei Basarab.
Dincolo, poate nu mai rămâne nimic din tine; fie pentru că nu mai e nimic, fie că te dizolvi în ceva mai cuprinzator. Dar, oricum, nu mai eşti tu. Eul, aici şi aiurea, să şi-l ţină cei fericiţi.
Nici măcar o lume de apoi, în care să-mi aduc aminte de asta nu voiam.
Încă plătesc poliţe pentru clipele în care am judecat după ticăloşia şi făţărnicia altora… Mai ales că viaţa te învaţă că prea puţini oameni merită să fie luaţi în seamă. Şi dacă mă gândesc bine, întotdeauna mi-am făcut greu prieteni. Nu cred să am… Încerc să fac precum ceilalţi, dar, prin ceva ce-mi scapă, devin rapid antipatic. Mare handicap… M-am gândit că cel mai demn faţă de existenţa asta este să mă izolez… De atunci, nu mi-am mai revenit. M-am rupt de toţi şi din oroare de mitocănia ce, în tranziţia asta, te găseşte peste tot. Am stat într-o garsonieră dintr-un bloc, de la marginea oraşului.
Unul singur, atunci, mi-a spus, “Du-te la un preot. Poate te ajută“. Or eu, de acolo, plecasem.
Şi, într-o zi, când mă topeam de căldură, în iulie, cum stăteam cu toate ferestrele deschise ca să fac curent, am descoperit că nici măcar jivină nu sunt. Nu mai puteam respira, oricât aer aş fi încercat să trag în piept. Cu cât inspiram mai des, tot mai rău era. Pulsul mi-o luase razna, mi se răciseră mâinile, eram scăldat în sudori reci.
M-am gândit că, sigur, mă vor găsi numai după vreo lună, descompus, şi atunci m-am speriat.
Am alergat la nişte vecini. Familia de care mă ferisem până atunci cel mai mult, căci tot încercaseră să intre în viaţa mea. Nu-i suportam de nici un fel. Ştiam că sunt mereu cu ochii pe vizor.
Le-am cerut o aspirină şi un pahar cu apă. Au fost atât de bucuroşi că le-am bătut la uşă
Asta e. Nu am putut, nici măcar sălbăticiune să fiu. Nu sunt chiar prostii, când se spune că esenţa omului e socială... Nu suntem mare lucru fără celălalt. Şi ne aflăm mai aproape de cele sfinte, decât ne-am putea noi închipui. În cel mai adânc sens al cuvântului. Sună pompos, dar de la întâmplarea aia, aşa cum soldatului claustrat în armată, ajunge să i se pară frumoasă ultima bucătăreasă, mie mi se pare ameţitor să stau într-o cameră cu alţi şapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu