PROVINCIALE

In postările următoare apar capitolele cărţii 'PROVINCIALE' - dedicată Ioanei

“La bucuriile omeneşti cele mai înalte şi mai nobile, în care existenţa îşi sărbătoreşte propria transfigurare, ajung, după cum se şi cuvine, doar cei mai aleşi şi mai desăvârşiţi…”

Nietzsche

"Un om care este fericit nu trebuie să aibă teamă. Nici măcar în faţa morţii.
Numai un om care trăieşte nu în timp ci în prezent este fericit.
Pentru viaţă în prezent nu există moarte.
Moartea nu este un eveniment al vieţii. Ea nu este fapt al lumii.
Dacă prin eternitate înţelegem nu durata infinită ci atemporalitatea putem spune că trăieşte veşnic acela care trăieşte în prezent".

Wittgenstein

PROVINCIALE (I)

Când Ceauşescu, încă, se mai scria cu literă mică, într-un oraş de provincie ca al nostru, era greu să nu fi fost entuziast. Toţi erau plini de idei şi iniţiative, într-o stare de alarmă vecină cu panica. Zilnic, în balconul din Piaţa Mare a oraşului, apărea un bătrânel, cu părul complet albit, care se remarcase în Revoluţie ca tribun. De fiecare dată, cu toate că în faţa lui nu erau mai mult de o sută de persoane, din care jumătate gură-cască, bătrânul striga din toţi rărunchii acelaşi lucru: ”Vreţi democraţie?”. La care şi cei de jos răspundeau fericiţi ”Vrem!”.

În acelaşi loc, în care se împărţeau la trecători proclamaţii şi fluturaşi, pe lângă o statuie împodobită cu steaguri, acelaşi ins mic şi rotofei, cu pantaloni de tercot, o geacă lucioasă şi o înfăţişare de sindicalist, vorbea la o portavoce, care parcă scârţâia; de acesta, nimeni nu se sinchisea.

În sfârşit, lucru care surprinsese şi lumea bună a burgului: un cunoscut ziarist, citit cu sufletul la gură în satele judeţului, se prosternase în genunchi, cu mâinile ridicate, în mijlocul unei şosele aglomerate. Astfel, blocase circulaţia pentru o vreme. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva, din partea cuiva, oarecum, celebru pentru sinceritatea prin care îşi declamase sărăcia trecută. ”Eu am mâncat pâine cu gust de locomotivă”, obişnuia el să le arunce altora în faţă, amintindu-le că tatăl lui a condus o locomotivă. Gestul era cu atât mai straniu deoarece, acum, locuia într-un cartier rezidenţial de vile, aparţinând unor oameni destul de respectabili.

Cei care nu mergeau până în Centru, făcându-şi veacul prin cartierele mărginaşe, nu erau mai puţin pasionaţi. Pe fiecare scară de bloc aveau loc curiozităţi, înainte greu de conceput. Vecini care de ani nu se mai vizitaseră, purtându-şi în suflete o ură de moarte, pentru mărimea unei pensii sau a unei pivniţe, erau acum „prieteni la toartă” şi nu puteau fi văzuţi decât împreună. O personalitate publică naţională, cu păr grizonat şi profil de universitar, care într-o seară rostise o vorbă de duh la televizor, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna, fusese violent comentat, pe ambele scări ale unui bloc, preţ de o săptămână. Două vecine de acolo, foste vânzătoare la aprozar, au pus capăt unei prietenii vechi, doar pentru că nu au căzut de acord, dacă personalitatea cu părul grizonat,” e bărbat bine sau nu!”. Înainte, ambele recunoşteau că respectivul era un mare om politic, „pentru că se vedea de departe că era un hoţ “.

La ziarul unde pe atunci eram, mişunau, ca niciodată, prin redacţie, oameni fel de fel, toţi înfierbântaţi, dintr-o pricină sau alta: popi în sutane negre, veniţi cu articole despre posturi, sărbători sau, pur şi simplu, ca să solicite donaţii creştineşti la ridicarea vreunei biserici; poeţi în sacouri, care cu o mână lăsau o poezie cu tendinţă, în timp ce cu cealaltă îşi treceau graţios şi neglijent mâna prin păr; bătrâni cu pantofi scâlciaţi şi pardesie soioase, ce aduceau fabule, caricaturi sau articole veninoase, împotriva unui fost coleg de serviciu, rămas ca prin minune, încă, şef, la nu ştiu ce fermă de găini; profesori cu priviri şirete şi pline de tâlc, ce dictau săptămâni în şir dactilografei noastre, dumnezeu ştie ce.

Artiştii oraşului ne aduceau desene. Unul dintre ei, despre care nu ştiam prea bine dacă era plastician sau amator de jazz, înalt, spătos şi cu o faţă marcată de vărsat, ne povestea des despre un tabiet mai straniu: ”Seară de seară, dragii mei, îmi mângâi şi îmi sărut sicriul lăcuit din lemn de stejar, pe care-l ţin în casă, ca piesă de mobilier".

Îmi aduc aminte şi de un individ în haine şifonate, cu un aer sfios şi plouat, care timp de o lună ne vizitase; se aşeza într-un colţ, de unde, după câteva ore de tăcere, se ridica şi pleca. Nu deranja pe nimeni şi nimeni nu l-a întrebat niciodată nimic, neştiind cine e. E adevărat că, pe atunci, toţi erau nebuni după ziare. La chioşcul de ziare, de lângă parcul din Centru, cozile se întindeau pe o mare distanţă .

Ceva emoţie produsese, în oraş şi judeţ, aflarea veştii, publicată şi în ziarele centrale, că cele mai importante personalităţi ale Opoziţiei, vor veni la noi în campanie electorală.

Pe atunci, într-o seară, am fost chemat de şeful scării de bloc, dl. Gică Sighencea, la o cafea. ”Dacă nu o cafea, atunci un rachiu, zise el.” I-am spus că prefer un rachiu. ”Mă rog, mă rog, reluă el. De gustibus non disputandum.”

Pe domnul Sighencea nu îl refuza nimeni. Deşi, prea multe nu ştiam despre el. Mic, negricios, şi cu gesturi largi, familiar în toate, ar fi putut părea expansiv, dacă, uneori, nu te-ar fi surprins cu o privire iscoditoare. Era şef de echipă, la o întreprindere de piese auto şi se considera, mereu, fără noroc în viaţă. Chiar înainte de a fi numit, un şef mai mic de sindicat, la locul lui de muncă, venise Revoluţia. Altcineva îi luă locul. Neşansă era, aşa cum ne spunea, şi neputinţa de a-şi schimba apartamentul cu două camere, în care locuia înghesuit cu nevasta şi două fete, în ceva mai spaţios. Ghinion şi mai mare decât toate astea, trebuie să fi fost faptul că toţi ceilalţi vecini aveau trei camere şi confort 1; lucru pe care ei îl aminteau, cu nedisimulată cruzime, cât puteau de des. Gurile rele de pe scară povesteau că, recent, dl. Sighencea mai înghiţise o jignire, care-l făcuse şi hipertensiv, cu maxima de 19; soţia unui oier, dintr-un sat mărginaş, ce-şi mutase de curând familia în imobil - aceştia aveau şi un ARO parcat ostentativ în faţa scării - îi spusese la nervi că ea, o doamnă, îl considera pe Sighencea ca aparţinând celor din blocul vecin, de confort 3. Or, cu cei din blocul vecin, Sighencea se luptase o viaţă să-i îndepărteze de lângă spaţiul lui verde, strigându-le, nu de puţine ori, “ Păduchi!”.

Locuinţa, în care mă poftise, nu era strâmtă din cale afară. Doar că, masa cu scaune din mijloc şi abundenţa de mobilă de furnir, lucioasă, candelabrul imens ce imita cristalul şi nişte ţurţuri ce atârnau din tavan, făceau “camera mare“ să fie mai mică. Multe erau şi bibelourile. Dintre care, cel mai frecvent era cel cu un copil, cu o şapcă, o figură bosumflată şi drăguţică , ce parcă ţinea la spate o ghioagă, care era pregătită să te plesnească.

Mai multe persoane discutau pătimaş, având în faţă câte un pahar de rachiu. În afară de soţia lui Sighencea, care avea aceeaşi iscoditoare sclipire, şi fetele sale, mici, cu nasuri coroiate, cocoţate undeva pe o canapea, în jurul mesei se înghesuiau mai mulţi.

Era o familie de pensionari, cărora nu le ştiam numele. Nu le vedeam rostul acolo. Vorbeau rar. Stăteau mohorâţi, avându-şi capetele vârâte parcă în umeri. Dar aprobau absolut tot ce susţineau ceilalţi, monosilabic sau dând din cap. Nu de puţine ori, când veneam acasă, îi găseam în faţa tabelului unde se afişau taxele blocului, deşi cred că ştiau pe de rost restanţele tuturor. În ziua când se aduceau pensiile pe scară, pândeau venirea poştaşului, preţ de câteva ore , de după uşa mare de la intrare. Apoi dădeau alarma pe la toţi vecinii.

Într-un colţ era familia Mateescu, care locuia chiar deasupra lui Sighencea. El, mătăhălos, cu trăsături pătrate, întotdeauna la costum, căci soţia lui, întotdeauna cu o căciulă de blană şi mult aur pe ea , îşi avea serviciul la o fabrică de confecţii.

Înainte de a mă aşeza la masă, Mateescu veni la mine, ceremonios şi complice. Se prezentă cu aerul că ştie ceva de importanţă vitală, spre deosebire de toţi ceilalţi. În toiul discuţiei îmi făcu, din când în când, cu ochiul, un fel de semnal, de genul, ”Vezi, ce ţi-am spus eu?”. Nici el nu vorbea prea mult, preocupat de paharele din faţă. Încerca, uneori, să îngaime ceva, dar, atunci, căciula de blană se scutura, trimiţându-l înapoi, la ale lui. La sfârşitul discuţiei trebui ridicat, de greu ce era.

Mai multă atenţie acorda Sighencea, aranjându-i mereu şerveţelul, unui domn ce-şi ţinea ceremonios haina pe umeri, precum ţăranii din Ardeal, şi care zâmbea uşor înspre vecinul său. Acesta din urmă, între două vârste, avea un costum scump, cu dungi late, fără cravată, şi cu gulerul cămăşii răsfrânt în afară. În jurul mâinii, ţinea un fel de borsetă cu fermoar, de care nu cred că se despărţea. Concentrat şi întunecat la faţă, izbi de câteva ori în masă, făcând paharele să se cutremure, în admiraţia celor din jur, care îl ascultau cu respect.

-Să mănânce dân gunoaie domnule! Să mănânce dân gunoaie!

Până când, trei sferturi dân români, nu mănâncă dân gunoaie, nu va fi capitalism şi bunăstare la noi.

-E destulă sărăcie şi aşa, domnule Leontinescu, zise cel cu haina pe umeri către vecinul său, pironindu-şi apoi privirea pe copia unei marine, cu valuri răsucite, ce trona într-o ramă somptuoasă, pe peretele opus.

-Nu destulă, reluă Leontinescu. Foamea duce la bunăstare. Privaţiunile călesc un popor. Asta a încercat Ceauşescu, spuse el oftând, şi, uite, l-au lichidat. Acum, nimeni nu mai vrea să muncească. S-a domnit toţi.

Pe vremea lui Ceauşescu, şi aici Leontinescu oftă încă o dată, toţi erau smirnă la servici. Ia să-mi fi lipsit mie vreunul, dimineaţa, unde eram director…Nu mişca unul în front. Bang, bang!, şi aici schiţă un gest ce aducea a manevră soldăţească.

-Se mai aranja, una, alta, interveni Sighencea.

-Acum toţi poate să fure. Pe rupte. Toată sudoarea poporului, toată munca lui, e trimisă peste graniţă. Deschiderea graniţelor după Revoluţie… o porcărie. Ne-am decapitalizat peste noapte… uite-aşa, zise Leontinescu, răsucindu-şi mâna aproape de faţa lui Sighencea.

-Şi înainte se fura, spuse domnul cu haina pe umeri, învăluind, uşor, cu privirea, întreaga asistenţă, ca şi când ar fi cercetat ceva.

Nu-i aşa domnule ziarist?, făcu el, întorcându-se spre mine. Domnul Sighencea ne-a povestit că aveţi tentaţia condeiului, pe care l-aţi pus în slujba comunităţii. Să mă prezint: Vasile Bănuţiu, folclorist… ocazional ziarist, dar înainte de toate …român!

Am schiţat cu mâna un gest vag, în timp ce Mateescu jumătate treaz, jumătate afumat, îmi făcu de câteva ori cu ochiul, clătinând din cap.

Să încropesc un răspuns, nu am mai avut timp, căci paharele zăngăniră din nou.

-Nu directorii fura, strigă Leontinescu. Maiştrii şi şefii de echipă trimiteau acasă la ei camioane pline... De unde a apărut toate vilele astea, ca ciupercile după ploaie?… La un maistru de la noi, i-au găsit acasă, la un control, trei saci cu şuruburi.

Trei domnule! Le ţinea într-un dulap din sufragerie. Când l-au luat la întrebări, că “Ce poţi să faci cu trei saci?”, el a răspuns “De vreme ce toţi fură, m-am gândit să iau şi eu ceva, numai să nu mă ţină ăilalţi de prost. Că nu se ştie niciodată, ce poţi face cu şuruburi“… Auzi domne! Ăştia au realizat lucruri!

-Ce mare lucru am realizat? se lamentă atunci Sighencea, rotindu-şi privirile prin cameră şi invitându-i şi pe ceilalţi să facă la fel. El fusese un fel de maistru. Deşi, la vederea ţurţurilor şi a marinei de pe perete, se înduioşă puţin. Parcă o luă martor, la spusele lui, şi pe doamna Sighencea, ce dădu doar din mână a pustie, într-un fel de, ”Tu de ce n-ai furat?”.

Am urmat îndemnul gazdei şi am cercetat îndelung vreo şase goblenuri, îngrămădite lângă o vitrină plină cu pahare. Pe un raft, se afla şi o duzină de cărţi, între care “Regii blestemaţi”.

Am luat un volum, într-o doară. Mai mult pentru a părea politicos. Pe o pagină era scris, “Citită cu mare interes. F.instructivă”.

-N-aveţi ştofă! Tot degeaba, că n-aveţi ştofă!

Toţi încremeniră şi se întoarseră intrigaţi înspre Mateescu, care se plictisise. Acesta se uita urât către ceilalţi.

-Dar matale, de ce nemulţumire eşti muncit, nea Mateescu? întrebă Sighencea, şi mimă către ceilalţi ignoranţa.

-Eu?... Noi am muncit... Ne sculam la 4… Vremuri… De la 5 la 10, ne ascundeam după un camion şi beam. La 4, nu ca… ă… ăştia… 11… 12…

Am mâncat… am băut… cu 12 lei, îţi luai un grătar şi o butelie la “Dună…”

Căciula de blană se scutură, şi Mateescu avu atunci un moment de ezitare.

-Staţiuni…

După asta, Mateescu nu mai scoase o vorbă. Clătină iar din cap, îmi mai făcu o dată cu ochiul şi îşi reluă uitătura.

Am luat o felie de cozonac, din cele ce se aflau pe masă. În tăcerea lăsată, l-am abordat pe folclorist.

-Aveţi timp şi pentru articole la ziar?

-Daaa, răspunse acesta săltându-şi haina pe umeri, şi cercetând iarăşi în jur, privind spre uşi şi ferestre, ca şi când ar fi vrut să se asigure că nu asculta nimeni dincolo de ele. De fapt, e consecinţa unei convingeri, chiar credinţă, aş putea spune, continuă el lungind cuvintele. Militez pentru o idee, în spaţiul public. Oraşul nostru, spaţiul nostru mioritic transilvan, ţara noastră, sunt punctul de convergenţă al sacrului. Sacru cu S mare, de unde va veni salvarea.

-Salvarea cui?

-Mântuirea întregii umanităţi corupte. În România, spiritul poporului, saturat de tradiţii autentice, va edifica o revenire la un creştinism, ce-l va regăsi pe cel original.

Ardealul e vatra de emanaţie a acestor tendinţe. Iar oraşul nostru, unde şi-au dat întâlnire, aş putea spune, milenare etnii, culturi şi tendinţe, va avea un loc privilegiat… Noi… câţiva… mucenici întru cultură… adânc crezători în românism… vom avea un cuvânt de spus… Fireşte, pe vremea lui Ceauşescu, atunci când, la Casa de Cultură a Sindicatelor, mă ocupam de instruirea ansamblurilor populare… în sfârşit… era greu să vii cu asemenea idei.

Obrajii folcloristului se făcuseră roşii, dar se poate să fi fost şi din cauza rachiului, căci Sighencea, la peroraţiile musafirului, îi umpluse paharul de mai multe ori, după ce îşi rotise privirea pe deasupra asistenţei.

-Aaaaa, apoi, să nu uităm că avem genii, continuă el. Genii avem, dar nu sunt puse în evidenţă. Şi apoi, cei ce ne vor lua locul, mai încolo, şi aici îi trase cu ochiul lui Leontinescu, copiii şi tinerii noştri, sunt plini de talent.

-Şi ce folos? zise Leontinescu. Le lipseşte şcoala vieţii. Pe care o aveau comuniştii. Care au fost m…mari oameni politici!

-De gustibus non disputandum, rosti Sighencea, dar ce căutaţi la opoziţie, sau cum le zice la ăştia… ai dumneavoastră?

-Un fel de opozanţi, răspunse Leontinescu. Opozanţi bine temperaţi. Opoziţia, ce mai! Nu sunt la foştii comunişti, ce au puterea, pentru că oamenii lor, de aici, m-au dat jos după Revoluţie. M-au acuzat că am furat combine frigorifice… şi m-au pus cu alţii, sub pază armată. Am fost ţinuţi într-o sală de clasă… câteva zeci. Era un frig… Stătea un copil, un soldat, şi ne păzea cu pistolul mitralieră. Ne striga la fiecare cinci minute, că ne umple de plumbi dacă mişcă unul. Auzi domne! Da, tot nouă ne-a cerut o ţigară…

Mi-a făcut cel mai mare bine. Tot la mâna noastră ajung. Acum sunt patron. Am magazinul meu. Iau pe nimic marfa din alt judeţ, şi o desfac în Centru.

Ăsta-i capitalismul şi economia de piaţă domnilor! Adică să-ţi rezolvi, cumva, acumularea primitivă a capitalului. Eu la bază sunt economist. Deci, muncesc din greu. Şi alţii ca mine, la fel. Să vedeţi dimineaţa la 3, pe Valea Oltului, cum se văd dubiţele cu marfă. Ca licuricii! Uite-aşa; şi aici, Leontinescu îşi răsfiră degetele de la o mână şi începu să le mişte repede, repede, în ochii celorlalţi care amuţiseră.

-Domnu ziarist, făcu el către mine, şi aşteptă un timp, marţial, cu capul dat pe spate şi mâna ridicată în aer. Ceilalţi stăteau tăcuţi.

Aţi aflat că vom fi vizitaţi de liderii Opoziţiei, de la Centru. Sperăm să veniţi, să scrieţi, spuse mimând cu mâna, din aer, gestul scrierii pe o foaie inexistentă. O gustare… uun… tet a tet… Politică!

PROVINCIALE (II)

În provincie nu există oameni mai greu digerabili decât bucureştenii. Cu toate astea, nu sunt oameni mai bine primiţi. Ceea ce, la urma urmei, e cel mai provincial dintre lucruri.

În dimineaţa în care liderii aşteptaţi trebuiau să sosească, am plecat, împreună cu Grupul de Iniţiativă al Opoziţiei Judeţene, în afara oraşului, pe şoseaua înspre Bucureşti. Am ajuns acolo în două maşini, din care fluturau în bătaia vântului, mult în afară, steaguri tricolore.

Ca pe la nunţi, farurile erau aprinse, iar trecătorii făcuţi curioşi prin claxoane repetate.

Grupul, cu steaguri cu tot, s-a oprit la o intersecţie, unde un drum mai mic duce către un sat. Pătrunşi de o ploaie măruntă şi frig, ne-am oprit să-i aşteptăm pe cei care întârziau.

Erau acolo Rândunel Leontinescu şi bătrânul care vorbea din balcon. Bătrânul, din când în când, ca pentru a ne încălzi, repetă de câteva ori, tare, că, ”În oraşul nostru, democraţia a învins deja”. Ceilalţi, atunci, aprobară tăcuţi.

Deşi, de mult, se cunoşteau îndeajuns, se cercetau suspicioşi. Şeful opozanţilor radicali, avocatul Căpăţână, chel şi vânjos, cu mişcări spasmodice în care îşi angaja rigid tot corpul, îşi scruta dur, de după nişte sprâncene stufoase, colegul de partid, pe profesorul de istorie, Mişu Nicola. Veneau des pe la redacţia ziarului nostru. Avocatul Căpăţână, şi grupul de susţinere “Căpăţână”, ţinuseră un adevărat război polemic, în presă, un an de zile, împotriva fostului lider. Suspectat de nişte afaceri cu mobilierul din sediu, până la urmă acela îşi luă tălpăşiţa şi Căpăţână îi luă locul.

Profesorul Nicola venea la mitinguri, de mai multe ori într-o zi căci, în afara orelor de şcoală, făcea taximetrie. Silueta înaltă, cu o pălărie de fetru şi o geacă de piele, aceeaşi, se vedea de departe. Întotdeauna îşi zdrăngănea cheile în buzunar. Apoi, tuna şi fulgera, ca şi acum, în faţa lui Căpăţână ce râdea silit printre dinţi, împotriva criptocomunismului.

Mă găseam mai aproape de alte trei persoane, ce conspirativ, se ţineau la oarecare distanţă de ceilalţi. Şoferul maşinii, înalt, costeliv, cu faţa suptă şi părul alb, era flancat de Marin Botoşeanu, un individ până în 40 de ani, chel şi cu bărbuţă á la Lenin, veşnic cu o mapă sau un teanc de dosare sub braţ; lângă ei se găsea şi tânărul doctor Ducu Căşulean. Tot de pe la adunările opoziţiei, îl cunoşteam şi pe ultimul. Era greu să îi ignori silueta măruntă, ce se agita peste tot: la dat comunicate, şedinţe interminabile, la conceput şi plasat afişe. Nu se băga în faţă ca Botoşeanu, la microfon, dar dădea sfaturi şi idei, ridicând câte două degete în sus, ca la grădiniţă, şi cerând cuvântul. Când explica felul în care se pune apa clocotită peste cafea sau cele patru modalităţi de conservat ciuperci la borcan, îşi împreuna mâinile, ca într-o rugăciune în care implora ceva.

Şi acum, deşi nu eram decât câţiva, ridică două degete şi, uitându-se ca un învăţăcel la şoferul costeliv, îl întrebă:

-Cum era cântecul acela cu Pitulici, ce doboară bolşevici?

Vizibil satisfăcută, faţa suptă schiţă un zâmbet copilăros şi secretos către Botoşeanu, ce se porni să râdă cu icnete, înfundat.

-Dar cu imnul celor patru?

Nici acum cel întrebat nu răspunse, în afară de acelaşi zâmbet fericit şi plin de înţeles, adresat celor doi.

Botoşeanu se porni şi mai tare să icnească, după care se apucă să caute febril ceva între hârtiile din mapă. Nu găsi nimic anume, dar îi trase mai aproape pe Căşulean şi pe costeliv.

-Au la sediul lor, şi arătă înspre celălalt grup, dosare despre toţi. Fac dosare despre toţi. Dar şi eu am găsit ceva, zise, şi după ce icni când Căşulean îşi împreună mâinile implorându-l să-i spună, Botoşeanu se aplecă febril peste teancul cu hârtii. Căută înfrigurat, dar fără rezultat.

Am aşteptat ca până la două ore, după care uzi până la piele şi muraţi, ca şi steagurile tricolore, la un gest hotărât al lui Căpăţână, ne-am apropiat de el.

-Domnilor, zise acesta, gândiţi-vă ce program încărcat au liderii noştri. Toată suflarea românească îi solicită.

-Eu propun să ne întoarcem în oraş, spuse oratorul din balcon. La noi, oricum, democraţia a învins de mult.

Toţi părură că sunt de acord şi cu asta, aşa că am făcut cale întoarsă, dar cu steagurile în portbagaje.

În oraş, auzind că liderii naţionali, trecuseră pe lângă noi fără să ne observe, ne-am grăbit să îi urmăm pe alt drum judeţean. Erau aşteptaţi într-un sat mărginaş, la o “luare de contact cu problemele ţăranului român şi ale agriculturii aflată în suferinţă, din cauza indolenţei guvernanţiilor”; aşa, cel puţin, scria într-un orar al programului lor, publicat în presă.

Am ajuns din urmă trei maşini străine, închise la culoare, care se deplasau cu dificultate, din cauza necunoaşterii zonei, dar şi a terenului desfundat. Pe o pantă, chiar la intrarea în sat, trebuiră să se oprească de-a binelea căci, în mod protocolar, drumul era blocat de doi vlăjgani, călări, pe doi cai, acoperiţi cu un fel de ştergare.

Se ţineau buimaci, dar ţanţoşi, în şa, îmbrăcaţi, tradiţional, în alb. În spate aveau nişte mantii negre, iar pe cap căciuli de astrahan turtite într-o parte şi cu pene multicolore. Aveau cizme negre, negre, şi lungi, lucioase.

Fuseseră trimişi de şeful filialei locale a opoziţiei, om cu autoritate în sat, care înainte de Revoluţie condusese C.A.P.ul local. Toţi cei din sat îi datorau ceva, căci acum avea nu ştiu câte utilaje şi tractoare. Dintre cei mai necăjiţi, puţini erau cei care să nu fi avut vreodată nevoie de un sac de azot sau de seminţe. Cu deosebire, era respectat pentru că pe vremuri era tare la “Partid”. Când acesta venise la opozanţii radicali ca să se înscrie, toţi, în frunte cu liderul lor, au considerat asta drept mană cerească.

Cei doi călăreţi deveniră şi mai încurcaţi, atunci când un geam de la o maşină se lăsă în jos, ca să facă loc unei camere video, nu prea mari. Au primit şi un fel de indicaţii regizorale, pentru că întoarseră caii şi o porniră la trap în faţa maşinilor, ce rulau încet. Aşa am coborât într-un sat, unde căminul cultural era aşezat cam în acelaşi loc cu o crâşmă şi biserica ungurească, spoită în alb. Crâşma slujea şi de magazin, deşi pe un carton era scris stângaci: “Saloon Denver“. În faţa ei erau câţiva ce se adăposteau de ploaie, având şi câte o sticlă de bere în mână.

Am intrat în căminul cultural, unde te izbea un miros puternic de petrol, îmbibat în scândurile de lemn ale duşumelei. După băncile lungi din lemn şi mesele aşişderea, cred că slujea nu atât la întâlniri de partid, cât pentru pomeni de înmormântare şi pentru nunţi. Pe băncile din faţă stăteau încordaţi, până la zece oameni din sat, ce se străduiau să înţeleagă ce voiau noii sosiţi. Aveau haine negre groase şi cămăşi albe încheiate pînă la ultimul nasture, din care îşi ridicau ţepeni capetele. Unii îşi ţineau mâinile pâlnie la ureche.

Invitaţii, mai mulţi decât sătenii, se îngrămădeau înghesuiţi pe scenă, la nişte mese mici, alăturate, acoperite cu o faţă de masă lungă şi lucioasă, de culoare roşie. Cei care nu mai încăpuseră pe scenă, se aşezară dezinvolt pe băncile din primele rânduri. Se ridicau de acolo,în anumite momente, şi urcând vioi cele câteva trepte de lemn ce duceau la scenă, se apropiau de unul sau de altul din cei de la masă; le şopteau ceva la ureche, sau le dădeau vreo hârtie. Între ei începea un dialog ce părea de o importanţă deosebită. Apoi, cel ce urcase pe scenă, cobora la fel de grăbit şi cu aerul rezolvării unei probleme vitale. Şi cei din prezidiu îşi vorbeau, uneori, cu aerul cel mai intim din lume; deşi se fereau unii de ceilalţi. Ronţăiau alune americane, din nişte pungi de hârtie, pe care şi le treceau unii, altora. Când şi când, ridicau privirea şi scrutau asistenţa, în special pe noii veniţi, numărând în gând sau făcând un câte semn discret.

După ce am intrat noi, sala s-a mai umplut, de bine, de rău. Erau şi doi ziarişti din Bucureşti; cel cu videocamera stătea trântit într-un colţ al scenei şi plictisit, cu un aer absent, mesteca gumă uitându-se la tavan sau la semnul lăsat pe perete de o pancartă, ce nu demult fusese luată. Era însoţit de o domnişoară măruntă, cu părul scurt şi geacă de blugi, care-şi verifica nişte notiţe.

Un individ gras, cu o faţă roşie şi o vestă de lână pe sub haina groasă, s-a ridicat dintre săteni şi, suflând greu, le-a urat musafirilor bun venit în numele opoziţiei, pe care o conducea el, acolo, în sat. Dar întrucât nu îi cunoştea prea bine, prezentările au fost făcute de avocatul Căpăţână. Rar, răspicat şi tunător, aproape strigând, spre acreala colegilor săi din judeţ, chirciţi şi pierduţi pe bănci. La fiecare nume nou, cei din sat aplaudau aplecaţi înainte, repede şi mult, zicând, “Să trăiască!“.

De agricultura “în suferinţă”, vorbi un profesor universitar; îndesat, într-un costum şifonat, cu mâini grăsulii şi o şuviţă de păr rebelă. Ochii, parcă, plesneau şi ei de grăsime. Îşi citi de pe un carneţel, în care înainte tot notase ceva, experienţa lui din Elveţia, unde bălegarul era acoperit cu folii de plastic spre păstrare. Nu înţelegea de ce ţăranii de la noi nu puteau face la fel. Nu înţelegea nici de ce actualul guvern, nu încuraja mutarea la ţară a orăşenilor, spre a ridica nivelul general al agriculturii. El, de exemplu, îşi lăsase copiilor casa de la oraş, şi se mutase la ţară, lângă oraş. Unde cultiva roşii. Acolo, conchidea el triumfător, avea şi antenă parabolică. În sfârşit, încheie el zâmbind, când vor fi la putere, el, ca ministru al agriculturii, miza pe ajutorul prietenului său de lângă el, Pierre, viitor ministru de externe. Ministrul de externe, tânăr, cu o bărbuţă blondă şi un fular roşu, lung, aruncat peste sacou, îmbujorat, se înclină cu mâna pe inimă, în faţa asistenţei. Zise doar, “Luminăţiile voastre, da, luminăţiile voastre, căci lumina e aici şi nu la oraş, vă mulţumesc !”. La care sătenii puţin surprinşi, aplaudară copios, însoţindu-şi aplauzele cu, “Să trăiască!”.

Pierre nu era singurul cu fular roşu, dintre noii veniţi. La marginea unei măsuţe din capătul opus, în faţa unui colţ de care se anina, alt bărbos, mai puţin îngrijit, îşi etala un fular asemănător. Îşi mijea ochii asupra celor din sală. Cobora neobosit să tot dea bileţele cuiva din primul rând, ce nu mai încăpuse pe scenă. Se apropie o dată prevenitor şi de ziariştii din Capitală, zâmbind şi îngustându-şi ochii, alintându-i cu, “Ce fac copiii? Ce fac copiii?“. Spuse şi el câteva vorbe, dându-se drept sociolog şi politolog. La care, cei din sală mai strigară o dată, “Să trăiască!“. El ţinu să sublinieze că, deşi în opoziţie, se revendica din tradiţia “Solidarităţii“ poloneze, de la stânga est- europeană şi mişcarea muncitorească. De unde, spuse sociologul, şi culoarea fularului său.

Mai atente deveniră gazdele, ridicându-se aproape de pe scaune, când printre rânduri începu să se plimbe perorând, tânărul Adrian Mandea. Avea o cămaşă albă, cu mâneci largi şi un şerpar înalt, din piele. Pe scenă sărea în ochi, căci prietenul său avea o sutană neagră, pe care strălucea o cruce mare. De sub masă, acela îşi întindea picioarele în blugi. Îmbrăcat popeşte, el părea şi cel mai posac dintre noii veniţi. Nu zâmbise o dată şi, dacă schimbase o vorbă sau două cu cel cu şerpar. Fuma în schimb înnegurat, ţigară de la ţigară, scuturând scrumul într-o bărcuţă, pe care şi-o făcuse din hârtie.

Mandea le explică tuturor că nu ar trebui să ne ruşinăm de tradiţiile noastre şi, deci, nici de îmbrăcămintea ţărănească. ”Şi texanii îşi poartă peste tot în lume pălăria cu boruri şi cizmele cu ţinte”. Colegul său către care se îndreptau cu deosebire privirile ţăranilor, pentru îmbrăcămintea preoţească şi rotocoalele de fum, făcu un gest către sală spunând, “Chiar şi Matisse…”.

Dealtfel, a fost singura dată când a spus ceva.

După asta, oamenii şi-au mai pierdut răbdarea, dar fără să se fi manifestat nepotrivit sau să fi plecat din sală. Dintre invitaţii aflaţi în primul rând, unul singur, înalt, cu ochelari, ce mergea poate pe 70 de ani, ieşise să se plimbe, murmurând ceva. Îşi ţinea mâinile la spate şi, uneori, îşi ridica uşor un umăr. Părea adâncit în ale lui.

Altul, cam de aceeaşi vârstă, îşi sprijinise tot timpul bărbia, în mâinile încrucişate, de pe un baston cu o măciulie de argint. Avea un sacou în carouri de culoarea coniacului. Ochii albaştri păreau imenşi, de după nişte ochelari cu dioptrii mari. Mâinile golite de sânge prin paliditatea lor, erau mai neastâmpărate decât faţa vag distantă şi ironică, ce nu s-a mişcat defel.

Singura doamnă din prezidiu, lingvista Delia Novac, era mai cunoscută, căci apăruse de mai multe ori la televizor. Îşi dădea uneori cu părerea şi în privinţa campionatului nostru de fotbal, aflat de o vreme într-o criză de identitate. Doi săteni îşi dădură, uşor, coate când o văzură. După nişte ironii fine, însoţite de zâmbete către Pierre, care într-o întâlnire anterioară nu îi dăduse destulă atenţie ei, în particular, aceasta spuse că rolul femeii din România, în fotbal şi politică, este nepermis de ocultat. Continuă făcând analiza lingvistică şi etimologică a unor cuvinte, lucru care, parcă, mai alungă plictiseala unora dintre colegii ei.

Atunci un ţăran se ridică şi, dregându-şi glasul, întrebă dacă “la noi în sat se bagă gazul sau ba? Că în satul vecin s-a băgat şi cei de acolo nu mai au probleme cu lemnele“. La care şeful opoziţiei din sat se ridică şi suflând la fel de greu, dar zâmbind îngăduitor către prezidiu, spuse că Zamfir nu înţelege că pentru asta e nevoie de aprobare, şi de la Consiliul Judeţean şi de la Prefectură, unde comuniştii sunt încă la putere.

-Da, doamnă şi domnilor, strigă atunci profesorul Nicola ridicându-se din sală, masiv, cu geaca lui de piele şi pălăria de fetru, criptocomuniştii sunt încă la putere. Şi asta din 1945. Revoluţia nu a făcut decât să le perpetueze perfid interesele. Nu ştiu un comunist care să fi renunţat la putere altfel, decât în faţa plutonului de execuţie!

-Dar fâneţele dinspre oraş, când ni se dau domnule ministru, îndrăzni alt sătean , adresându-se universitarului specialist în agricultură.

Şi grajdurile, că le foloseşte pentru vacile lui, viceprimaru’ din oraş, care e uite-aşa cu Prefectu’; aici el îşi încolăci degetele arătătoare de la mâini.

Nu avem unde să ne ducem vacile!

Oaspeţii îngânduraţi, care cu frunţi încreţite încercau să priceapă despre ce era vorba, îşi mutară atenţia către noul vorbitor, un profesor de literatură, Miki Nicolaescu, ce se prezentă ca doctor universitar. Oacheş, îmbrăcat în negru, cu bretele, şi acesta fumase până atunci; curios era că ţigările apăreau miraculos în mâna lui, căci şi le scotea din buzunarul interior al hainei. În studenţie asta se chema “a palma ţigări“.

Şi înainte, dar şi pe perioada cât vorbi, ochii i se mişcau cu repeziciune în toate părţile; spre colegi, sală, ferestre şi uşă.

“ Cel mai mult mă mândresc cu titlul de profesor, spuse Nicolaescu. Asta mi-am dorit întotdeauna. Eu sunt profesor, doctor universitar şi ,aşa, sper să-mi închei cariera.”

Sătenii reacţionară cu un, “Să trăiască!“.

„ Dar ca mulţi alţii, după Revoluţie, continuă el, am simţit că este necesar să ne implicăm, noi, intelectualii. Nu am reuşit, ca şi alţii, căci nu aveam cum să reuşim.

Şi atunci am decis că profesiunea mea este, totuşi, literatura. Cu neimplicare politică, am preluat responsabilitatea unei reviste. Mi-am dat apoi seama că am greşit. Şi am intrat iarăşi în spaţiul acesta public, nu întotdeauna imaculat. Şi ca mine, în asemenea contradicţii, se zbat toţi cei care au o meserie serioasă şi un nume consacrat. Care deci, nu fac pasul acesta pentru a parveni. Poate că mulţi am vrea să rămânem doar la masa de scris. Dar nu, nu ne putem permite acest lux. Şi această laşitate. Nu acum, când nu există o clasă politică, pe care numai noi o putem oferi. Priviţi în jur, la dezastrul opoziţiei. Havel e în palat… preşedinte, iar noi…tot în stradă.”

Aici profesorul oftă, adunându-şi sprâncenele într-un mod ciudat.

„ Nu mai vreau să stau deoparte. Am stat în Revoluţie. Nu mai pot. Ajunge, spuse Nicolaescu rotindu-şi privirile de la colegii săi, la ferestre, în sală şi, înapoi, la masă. Nu am intrat în politică de plăcere. Dacă vreţi, pentru a rezista prin scris şi cultură, pe vremea aceea, noi a trebuit să facem un anumit fel de politică. Politică pe coridoarele C.C.ului. Dar fără asta, nu am fi avut literatura română, cu tot ce reprezintă ea în lume.”

“Păi, să trăiască şi ea“, mai făcură,slab, două voci.

„ Nu am fost membru de partid, reluă Nicolaescu, dar anumite compromisuri trebuiau făcute. Este ceva…compromisul! După el măsori maturitatea cuiva. Trebuie să învăţăm ceva din eşecurile anterioare; cu toţii. Ca opozant îmi doresc, mai mult realism şi pragmatism, calităţi ce ne-au lipsit. Calităţi pe care, iată, le regăsesc la şeful filialei judeţene moderat opozante, domnul Rândunel Leontinescu, omul de mâine al unei societăţi normale, eliberată de inhibiţii, dar şi de naivităţi şi de un fel de idealism penibil .”

Îi făcu un semn discret lui Leontinescu şi, poate, ar mai fi continuat, dacă nu ar fi fost violent întrerupt de un tânăr din primul rând, cu puternic accent moldovenesc şi o barbă ca a lui Soljeniţîn; poetul Amariei.

“Domnule profesor, destulă vorbărie! Domne, făcu el întorcându-se spre sală, noi trebuie să preluăm puterea! Ăştia de conduc ţara, sunt nişte momâi! Nişte momâi! Vreţi s-o mai spun odată? O mai spun: nişte momâi!”

“Stai, măi Amariei, las-o oleacă mai moale”, spuse alt invitat din primul rând.

Era mic, gras, şi avea o figură şireată, ce plăcu imediat ţăranilor.

“Crezi că politica aşa se face? De ce să nu ne dăm cu ei şi abia apoi, încet, încet, să le luăm locul? Măi Amariei…” şi clipi viclean din ochi către sala, care aplaudă imediat înţelepciunea asta.

-Tovarăşi…domnilor…interveni alt ţăran întorcându-se spre Nicolaescu, atunci când îl văzu pufnind în râs… Ne bagă gazul?

Multe nu se mai vorbiră, căci oaspeţii se plictisiră şi începură să caşte discret. Mi se păru chiar că îl priviră cu recunoştinţă pe Căpăţână, când acesta mulţumind sătenilor, declară întâlnirea o reuşită. Una între altele, care vor mai fi până la câştigarea alegerilor.

Mă îndreptam spre ieşire, aşteptând într-un rând ce se formase, iar cel cu videocamera, mestecând gumă, îi spuse ziaristei că “unii din ăştia ar fi cei mai nefericiţi dacă lucrurile ar merge bine în ţară.”

PROVINCIALE (III)

Am plecat pe bulevardul cel mare. Preferam aglomeraţia şi forfota, străzilor liniştite, încărcate de castani. Frumoase , dar pustii şi cu multe grilaje de fier. Dincolo de care nu era nici ţipenie de om. Nu de puţine ori, am asemănat oraşul nostru cu un sat. Un sat mai mare. Dintr-un cartier mărginaş, ca acela unde locuiam, într-o jumătate de ceas ajungi în Centru.

Multe localuri sau magazine îşi schimbau destinaţia de la o lună la alta. Asta făcea ca lucrurile să fie mai interesante.

O cofetărie de pe colţ, unde odată găseai savarine gustoase, după ce o vreme ajunsese magazin de covoare, sfârşise prin a desface casete de muzică românească. Fosta librărie, singura din zonă, era farmacie, iar la aprozar găseai şi vopsele.

Pe strada care duce înspre Universitate şi parcul cel mare, am cotit în direcţia opusă. Tot fetele, care erau peste tot, dădeau mai multă atenţie modei; erau la mare trecere nişte pantofi cu tălpi imense, pentru care părinţii scoteau bani grei din buzunar.

Am ajuns în faţa vitrinei, unde o fostă colegă de liceu îşi deschisese, cu mari relaţii, un magazin de articole, oarecum sportive. Lângă o chichineaţă ce se numea “Şic Butic”, ce vindea pantofi de lux. Am rămas înţepenit o vreme, neştiind dacă să intru sau nu, până când de după un maldăr de adidaşi, o mână cu multe inele îmi făcu semn să intru. Deşi începuse să se încălzească afară, fosta mea colegă avea o haină de blană şi o rochie lungă, neagră, cu dantelă jos, ce ajungea până la nişte cizme cu toc. Îmi spuse că îi e frig din cauza stresului. Că nu a avut un concediu ca lumea de când e patroană.

-Habar n-ai ce înseamnă să dai de lucru altora. De-abia după ce-mi plătesc angajatele, mă uit pe facturile telefonice.

-Ce se vinde mai bine?

-Lămpile de noapte din porţelan.

-Lămpi de noapte?

-Alea din colţ, de lângă ciorapi, îmi arătă ea. În orice caz, de când m-am privatizat, ştiu c-am ţinut-o numai în grătare. Fumez Kent…Nervii…cu aprovizionarea, de care se ocupă soţul, şi angajatele. Le ţin din scurt. Din “Doamna Nina“ nu mă scot, deşi eu croiesc fustele la maşină. Vezi…în “Celebrităţi”…scrie că marea vedetă, Bambina, de la T.V., a început ca mine. Într-o garsonieră, ipotecându-şi maşina. Ce vorbesc eu de Bambina? Uite, peste drum,…Cotârlea…a avut o camionetă de cărat marfă… Căra varză... Acum e milionar în dolari! În dolari!… Mă apuc şi de drept. La seral. De n-ar fi tremurul ăsta din stomac…uite-aşa, făcu ea, zornăindu-şi lanţurile de aur de la gât. Şi-am dat jos de pe mine, într-o lună, câteva kilograme. De-aş apuca o comandă, de la ăia, de la cantina armatei, zise ea făcându-şi o cruce mare.

Ştii ce? Ar trebui să treci şi pe la Gusti. E în atelier. N-are de umblat după produse şi sculptează. I-am dat liber.

Am ieşit în stradă trecând pe lângă casele pe care scria cu litere mari “Vila Ofelia“, “Vila Petrişor“, ”Vila Dancău“.

Un cerşetor, într-o pufoaică, într-un colţ, cu eternele picioare vârâte sub el. Cel puţin arată bine hrănit. Ca şi cei ce adună în cărucioare cartoane presate.

Cei mai mulţi îţi bat, acum, la uşă acasă: femei pământii la faţă, cu vreun copil în braţe, o expresie de sfârşeală şi ochii arzându-le în cap. Mai au ceva demnitate, ce le mai poate rămâne când uşile li se trântesc în nas, şi încearcă să-ţi vândă un simulacru de ceva: un vas, o mătură, o cârpă.

Lângă “Teatru“, mai multă lume îngrămădită pe lângă o camionetă străină. L-am întrebat pe un bătrân cu o plasă, ce se aşezase răbdător la un fel de coadă, ce se întâmpla. Acesta răspunse doar, “Ajutoare“, şi punând capăt discuţiei, se căznea să se ridice în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Am făcut la fel. O femeie între două vârste, franţuzoaică, poate, dădea cu o mână Biblii, iar cu cealaltă, nişte şepci. Zâmbea silit, căci era filmată, încercând să facă faţă tuturor. Un copil handicapat ajunsese lângă ea şi aceasta îl luase în braţe, dar, ferindu-se, cumva, de el; ca şi când s-ar fi protejat de vreo boală contagioasă. Unii dintre cei ce apucaseră o Biblie şi o şapcă, îngăimau ceva ce aducea a mulţumire sau, pur şi simplu, gesticulau ca surdomuţii. Femeia răspundea la fel.

Chiar pe Centru, în faţa localului “Cucuveaua“, mi-am luat un suc. La o măsuţă albă din plastic, din cele apărute în faţa mai multor restaurante de la noi, l-am găsit, degustând o votcă, pe Vancu. Îl ştiam de la ziar, unde venea cu articole extremiste, la prima vedere. Cânta la ghitară şi scria poezii. Articolele lui vehemente plăceau multora. Mi se pare că era şi într-o organizaţie de tineret, a nu ştiu cărui partid.

Avea o geacă kaki şi o şapcă din acelaşi material, de sub care îi ieşeau şuviţele de păr. Se uită la mine fix şi mă invită să iau loc. Picioarele întinse către bulevard, de parcă şi le-ar fi încălzit la foc, aveau nişte bocanci de munte, încheiaţi sus pe gambă.

-O ţară avem! spuse şi luă o înghiţitură din pahar privindu-mă cu aceeaşi încremenire.

Ce rost o fi avut şi revoluţia asta, nu ştiu! Ăştia se comportă exact ca ăia dinainte. Ce i s-a reproşat lui Ceauşescu, când l-au pus la zid… furturi, distrugerea economiei naţionale…fără probleme poate fi pus în cârca a câtorva sute de oameni politici de la noi.

Tu nu vezi că oamenii cei mai respectaţi în ţara asta sunt tâlharii tranziţiei? Ba, ai putea spune, chiar, că au ceva simpatic în ei…Când unul din ei…un patron de fotbal, ţine o conferinţă de presă…te prăpădeşti de râs…Au culoare jigodiile…În orice caz, au ceva real, autentic, în comparaţie cu laşii “respectabili”, fofilaţi prin politică…, cu toate “textele” lor… simţi că îi invidiază pe bandiţi, că le fac temenele, că în forul lor interior… îi respectă chiar… pentru că fură ca-n codru…o chestie la care ei au jinduit mereu…dar le-a lipsit curajul…pe care l-au pitit după aşa-zisa…condiţie socială…

Toţi ăştia… şi clătină din cap încet, de-au pus mâna pe ţară, cei de la putere şi ăia de vor s-o deţină… din opoziţie… găinari. Aşa s-au format şi acum nu mai pot fi altceva. Ca puii de găină ieşiţi din găoace prin incubatoare…Dacă-i scoţi în soare, se strâng laolaltă şi tremură. Slăbăturile astea din opoziţie…Îşi ascund după proteste nehotărârea şi lăcomia. Strâng liste cu semnături când nu primesc posturi.

Dădu iar din cap şi se holbă o vreme la cei ce treceau.

-S-au învăţat cu viaţa călduţă şi cu fărâmiturile ce le primeau... Acum cred că ajung la putere fără să deranjeze pe nimeni… nici pe românul de rând, nici pe canalia ajunsă sus. Ăştia de guvernează… daca-r avea o fărâmă de grandoare în ticăloşie… tot ar mai fi o şansă pentru ţară… ar putea ajunge răul ăsta mocirlos, odată, un bine…poate…s-ar chema că mai există credinţă. Un Dumnezeu, cât de mic, dar al nostru. Ăştia n-au Dumnezeu… n-au nimic. Toţi au intrat în politică ca să-şi facă buticuri. Intelectualii, mai cu seamă... Poţi să îndrepţi literatura când tu umbli după gologani? De unde or fi având atâta şiretenie şmecherii ăştia? E caracteristica lor predominantă. După asta îi recunoşti. N-ai văzut ce alunecoşi sunt?… “Rezistenţa prin cultură“… Cum să fi făcut asemenea slugoi în travesti, de catifea, opoziţie la comunişti? De unde să avem politică? Acum, tot ei îşi fac planuri că e mai rentabil să facă pe opozanţii. Le poate pica un post prin senat, sau o ambasadă. Cel mai rentabil e să urle tare. Fac pe mironosiţele, care nu se amestecă cu bandiţii, dar cât le jinduiesc locul! Atunci când nu îi vede nimeni, sunt tot cu miloaga pe la ei. M-aş mira să nu le trimită şi felicitări…

Ăştia nu-şi vor lua niciodată lumea în cap, ca să spele vase, doar ca să-şi spele sufletele. De-asta nu mai are nici naţiunea suflet… Nu vom scăpa de ei. Au îmbătrânit urât şi nici nu se gândesc să trăiască mai adevărat. Mai trag câte un simpozion, o conferinţă, unde să ne mai aburească pe noi, şi pe ei să se mintă, că mai există. Nu cumva să-i uităm, când de fapt ei sunt de mult terminaţi. Iar acolo fac pe moderaţii şi esteţii, pentru că le e groază şi de politica adevărată. Se plâng de cultură şi de spirit…dar lor le pasă cel mai puţin de ele. Numai la bani le stă gândul… Dealtfel, nu mai pot să se salveze ca existenţe. Doar de acolo, amice, începe literatura mare şi politica mare. Destinele mari. Noi nu avem destine. Noi avem descurcăreţi.

Am vrut să întrerup potopul de vorbe, ce se abătuse asupra mea, dar am înţeles că nu aveam nici o şansă.

-Nu mai e nimic de făcut. Suntem cu desăvârşire pierduţi. Şi aşa suntem de sute de ani. Un conducător n-am avut cu vocaţie imperialistă! Trăgeam câte un schit, după ce ne dădeam obolul. Asta era “rezistenţa prin credinţă!“ De parcă credinţa ţi-o negociezi…De ce nu ne-or fi cucerit turcii? Acum am fi fost turci…Şi lor le-o fi fost groază de noi…Boierii au fost întotdeauna buticari şi lichele. Jecmăneau gloata mai abitir decât turcii. Ştii că deveneau patrioţi şi mari creştini doar când erau ameninţaţi să fie înlocuiţi? Atunci chemau norodul prost să lupte pentru interesele lor…aşa cum azi îi adună pe la mitinguri…

Se opri căci chelnerul batjocoritor ne atrase atenţia că, “Domnul zbiară şi se aude şi în local. Patronul nu face politică şi ne roagă să fim civilizaţi“.

Vancu se întoarse ţeapăn şi rigid înspre chelner privindu-l în tăcere, drept în ochi. Acesta descumpănit, dădu din mâna în care avea şervetul a pustie, şi-şi luă tălpăşiţa.

Chiar şi după plecarea lui, amicul meu rămase o vreme pironit, cu privirea, în locul unde stătuse chelnerul. Apoi întorcându-se la fel de încet spre mine, dădu încă o dată din cap a deznădejde şi spuse, “Suntem cu desăvârşire pierduţi. De ne-ar înghiţi Europa ! ”.

Când începu să sughită, fără putinţa de a se opri, ducându-şi dosul mâinii la gură, am plecat mai departe. Uitase şi de mine.

Ziarul nostru îşi avea sediul în Piaţa Mare, lângă Palatul, albastru, al simpaticului guvernator, ce demult reprezentase o împărăteasă. Nu am intrat în redacţie, fiind ora la care toţi ciudaţii veneau acolo. În Piaţă, de pe dalele de piatră, privirea îţi era atrasă până departe, pe acoperişurile caselor. Am luat-o pe lângă Primăria Veche, în cealaltă piaţă, mai mică.

De când mă ştiu, dacă treceam pe lângă gardul din fier forjat al marii biserici evanghelice, silueta de bronz a unui predicator sas, zâmbind, m-a îmbiat întotdeauna să intru.

De pe mozaicul mărunt, alb, de pe alee, ce îmi scârţâia sub paşi, am auzit şi sunetele vag picurate printre pietre, ale orgii dinăuntru. Cineva exersa, cu siguranţă, căci erau reluate, mereu, aceleaşi game. Clanţa mare şi uşa grea, ce se deschidea încet, făceau loc agheasmatarului şi unei cutii din metal negru, închisă cu lacăt, unde se puneau monezi.

M-am încadrat în culoarul îngust dintre cele două şiruri de bănci şi atent la şoaptele orgii, reverberate şi de zidurile reci, m-am aşezat undeva pe la mijloc. Tigvele şi oasele încrucişate, ce compuneau bazoreliefuri, trebuiau, bănuiesc, să te aducă înapoi la ceea ce mai rămânea dintr-o viaţă de om. Dacă, tot acolo, n-ar fi răsunat orga. Ea te purta, pe nesimţite, către ceea ce era mai mult în noi. Când atâtea învăţături ne-au educat să ne purtăm singuri grozăvia acelui sfârşit modelat în pereţi, muzica de orgă, cu nepământescul ei, rămânea singura formă de acces la altceva. De scăpare. Poate că aşa a şi fost gândită biserica asta, unde întotdeauna te pătrunde frigul.

Când mi-am coborât privirile de pe altarul unde doi sfinţi, încadraţi în şipci aurite, îşi făceau plecăciuni, am văzut că nu eram singur.

Lângă panoul unde se afişau numerele versetelor din Evanghelie, pe o bancă, dormita o siluetă. Era un domn într-o poziţie ciudată, având capul rezemat pe banca din faţă, aşa cum mai vezi beţivi pe mesele din crâşme. Dormea sau, poate, că plângea. Era un loc bun, şi pentru una, şi pentru alta.

M-am ridicat să ies şi atunci arătarea aceea îşi făcu şi ea drum printre bănci. Avea un sacou cu petice aplicate la coate, cum se purta pe atunci, totuşi prea subţire pentru sezon. Un tip tomnatic. Între două vârste, avea ceva neplăcut de tânăr în ţinută şi figură. Neplăcut era şi orgoliul ce-şi făcea loc dintr-un trup, evident, jigărit, ce trebuie să fi suferit destule. Nu mă observă, când trecu pe lângă mine, şi nu îşi făcu nici cruce, când ieşi în lumină. ”Câţi ani o fi având… 30… 40? Greu de spus”.

Piaţa unde erau “Arhivele”, rar bătută de cineva, e cel mai pustiu şi mai paşnic loc din oraş. Toamna, e mai frumoasă, inundată de frunze şi o lumină aurie. Într-o firidă, te întâmpină chiar bustul de fier negru al unui poet, ce se întoarce din profil spre tine; părul îl are despărţit printr-o cărare pe mijloc, iar gulerul răsfrânt lasă să se vadă gâtul şi pieptul. Îţi dă impresia de încredere şi tinereţe veşnice. Când te gândeşti însă că celălalt, marele poet, amicul lui, îl găsea, mult după ce murise, plin de umori, tabieturi bătrâneşti şi oroare de gloată…

Gusti îşi avea atelierul pe lângă Sinagoga oraşului, închisă şi nepotrivit aşezată între Gară şi Staţia de Salvare. De fapt, o curte, unde, într-o casă părăginită cu un singur cat, trăia o familie cu mai mulţi copii. Pe cei mai mici dintre ei, îi întâlneam la un chioşc vecin unde se vindeau spirtoase. Ajutau la cărat cutii din carton. Când mergeam la atelierul din spate, pe sârmă erau întinse rufe şi din camera ce era, probabil, bucătărie, cameră de zi şi dormitor, se auzea zăngănit de vase. Se părea că erau mereu la masă.

Nu întotdeauna aveam şansa să îl găsesc. Ştiam asta atunci când la uşa atelierului, aflată lângă un closet de serviciu, se găsea un lacăt şi un carneţel cu un creion ataşat, unde i se lăsau mesajele. Atunci, mă uitam la pietrele împrăştiate în dezordine prin curte, la cele câteva găini ce scormoneau în jur şi îi lăsam, de regulă, câteva rânduri.

Acum mai avea în vizită un musafir. Discutau pe îndelete, în timp ce degustau vin din pahare de plastic. Toţi artiştii pe care îi cunoşteam, îţi dădeau să bei din pahare de plastic.

-Aaaa…coane, făcu Gusti când mă văzu, descriind cercuri imaginare cu mâinile şi venind spre mine călcând apăsat. Mă bătu tare pe spate, ca şi când i-aş fi făcut o mare surpriză.

Era entuziasmat când îl vizita cineva, ceea ce părea a fi în contrast cu părul vâlvoi, trupul îndesat şi burta în formare. Dealtfel, toţi sculptorii semănau între ei.

La ţanc ai picat, continuă el. Nicicum nu mă înţeleg cu Ţompi! Cruci pentru morţi, nu mai fac!

-Lasă domnule chestiile astea, zise Ţompi, un domn ce mergea către 60 de ani, cu o barbă imensă şi fără dinţi, ce se încălzea lângă o sobă mică, în care Gusti arunca resturi de lemne.

Trebuie să te faci cunoscut în Europa. Azi o expoziţie în Germania, mâine în Ungaria şi uite-aşa…Arată-i, domnule, ultimele lucrări…Cele din stilul “Etno“.

Gusti se îndreptă spre un raft, de unde luă câteva sculpturi, de pe care şterse praful cu pioşenie. Le puse într-o lumină mai bună şi se trase înapoi. Aduse şi alte sculpturi, dând la o parte praful, tot atât de sfios.

-Ei, ce spui, coane?

Am ezitat.

Ţompi deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. Aduse mâna aproape de sobă şi şi-o trase repede îndărăt.

-Coane, zise Gusti, ţi-am citit articolele şi nu-i în regulă. Nu-i în regulă.

-De ce?

-Prea te iei de toţi. Poate încasezi şi o bătaie. Zău! Nu aşa merg lucrurile. Eu sunt pe bune…cu toţi. Toate se rezolvă. Inclusiv inspiraţia…ce să mai vorbim de comenzi… O ştiu de la unchiu-meu, Dumnezeu să-l odihnească! Deschidea orice uşă cu salam de vară. Era gestionar la o cantină.

-Am o vecină pe care au băgat-o la nebuni, pentru că nu mai ajunge la cozi înaintea altora, spuse Ţompi. Noroc cu televiziunea prin cablu. Şi “Divizia A”. Supermarketul, ce mai, e locul unde se adună ultimele resturi de sens în viaţa proletarilor…Când îi vezi, în pufoaice, cum îşi îndeasă cărucioarele… Ăsta-i viitorul! Altfel…mulţi pensionari ar ajunge la balamuc. Toţi. Dar de la mezeluri…la artă…

-Ba-i exact aia, spuse Gusti, rânjind înspre mine. Salam.

-Lasă domnule salamul. Ce mai rămâne din tine, din expresia ta…,şi aici Ţompi ridică un deget în aer. Dacă o ai, şi ai dospit-o în tine... De ce or mai fi făcut foame artiştii mari?

-De proşti. Şi ăia mici au făcut foame. Nu merită. Totul se negociază. Chiar şi fesa aia, de la statueta din lemn de nuc. Arta e management. Totul e management. Viaţa e management. Dacă nu ştii asta, eşti un fel de prost cu aere…

Brâncuşi, şi el, a fost un tip orientat, care a simţit încotro bate vântul. Vă spun eu, hohoti Gusti zgomotos, decât să faci foame, mai bine te înţelegi cu un prefect. În orice caz, eu nu mai stau printre prostii de astea… Chestii moarte. Nu mai fac cruci de morţi! Am terminat. Fertig!

Îşi duse ambele mâini la gât, ca şi când s-ar fi forţat să vomite. Apoi clipind şiret din ochi către mine, se duse la un raft, de unde luă o cutie de lemn. Îşi duse degetul la buze, apoi o deschise cu aceeaşi grijă. Înăuntru erau ace şi fel de fel de alte ustensile pentru pescuit.

-Domne, zise Ţompi, ce-ar fi să facem un partid pornind de la o asociaţie de artişti, literaţi?…Oraşul ăsta e prea amorţit. Că-i brânza de vină, sau mezelurile… Să facem ceva. Nu mai putem sta deoparte…Începem cu un pahar de vin, ca aici. Stăm, discutăm… N-ar fi interesant?

Clătină încet din cap şi sorbi uşor din pahar, scărpinându-se gânditor în barbă.

Am părăsit atelierul şi m-am grăbit să ajung la redacţie, unde întârziasem destul. Nu mi-a fost dat să ajung, căci, pe Centru, l-am întâlnit pe poetul Titi Soare.

Nu putea să nu îţi sară în ochi, înalt cum era, cu plete şi îmbrăcat într-o vestă cu foarte multe buzunare şi fermoare; o geacă gen “regizor“, sau ceva asemănător, pe care o mai văzusem la artiştii sau scenografii din Bucureşti, ce apăreau pe la mese rotunde la T.V., vorbind de Dumnezeu. Din câte îmi aduceam aminte, invariabil, aceia mestecau gumă, uitându-se scârbiţi unii la ceilalţi. Pe poet, redactor şef la revista de literatură “Poporul Nostru“, ar fi fost greu să îl evit, căci ocupa tot trotuarul, făcând paşii mari, apăsaţi, ca de ţăran.

“Ce bine că te-am întâlnit bătrâne! Voiam să te anunţ că avem o seară de poezie la Cenaclul <Lacrima>. Cineva trebuie să aducă jertfa asta“.

Se grăbea să ajungă la o tipografie privată. Tocmai ieşise cel mai recent număr din “Poporul Nostru“ şi mă luă cu el. Se opri la un cerşetor postat lângă o florărie şi, scotocindu-se prin buzunare, îi dădu o monedă. ”O obligaţie creştinească“, mă lămuri el. De aceea am şi ajuns târziu la tipografie; pe trotuar mai întâlnirăm vreo patru cerşetori. Fiecăruia dintre ei le dădu o monedă, înclinându-se. ”Valoarea umilinţei, bătrâne, am pătruns-o sub comunişti. Nu oricine ajungea redactor la <Poporul Nostru> -nu ai idee la ce mizerii se pretau .Cel din judeţeana de partid, ce răspundea de cultură, de fiecare dată când mergeam în audienţă, mă invita să stau jos, cu toate că în încăpere nu era nici un scaun“. L-am întrebat ce făcea în atare situaţe. ”Îi răspundeam că preferam să stau în picioare“, zise Titi Soare, ridicând din umeri.

Merserăm o vreme în tăcere.

”Ştii, bătrâne, de ce merg aplecat şi ţin capul în jos?” mă întrebă poetul chiar când ajunserăm în faţa tipografiei. ”Am găsit odată un lănţisor de aur, iar altădată un ceas. Mereu găsesc câte ceva“.

“Poporul Nostru“ era tipărit şi legat într-un beci dintr-o casă particulară. Câteva fete trebăluiau pe lângă patron; un tip pipernicit, cu mustaţă, pus la costum, între două vârste, vizibil încântat de ipostaza în care l-am găsit. Una dintre ele se căznea să mute un sac de ciment. Pantofii patronului, mici şi lucioşi, aveau nişte tălpi înalte, din cauciuc. Vorbea la un telefon celular, în timp ce ne cerceta îngrijorat cu privirea.

“Spune-i că l-am terminat. Îl lichidez dacă nu-mi aduce banii. Cum? Nu există. Îi am pe toţi la mână. I-am hrănit ca pe porci. L-am lichidat! Am şi pistol”. Închise celularul, oftă, zâmbi către noi şi îşi schimbă expresia feţei. Apoi se întunecă şi urlă că afacerea era a lui. Se bătu în piept şi spuse că nimeni nu i-o va lua. După care zâmbi din nou.

“Domnule Soare, haideţi la mine în birou. Acolo am primele numere.”

Poetul luă în mână o revistă şi o răsfoi, după care o duse la nas şi spuse “Roua pământului… diamantul ce adună lumina efortului… câte sacrificii… bani, bani şi iarăşi bani“.

Celularul sună un crâmpei dintr-o serenadă de Mozart, iar patronul îl ridică să răspundă, întrebându-l pe poet “Mă credeţi că am pistol?”.

L-am însoţit în cele din urmă pe Titi Soare până la redacţia sa. Pe lângă “Universitate“, ne-am oprit în dreptul altui cerşetor. I se terminase, însă, mărunţişul, şi acesta, cu un zâmbet graţios, după ce se înclină pentru un cunoscut de pe trotuarul celălalt, îi dădu bietului om o monedă, pe care am găsit-o la mine. ”Smerenie bătrâne, smerenie“.

La intrarea în redacţie, lângă uşă, pe o tablă de alamă, era scris cu litere mici “Centrul continental de literatură <Nord-Sud>”.

La el în birou am băut vin, tot cu un pahar de plastic, dintr-o sticlă pitită sub un birou masiv, sculptat.

“Literatura, spuse, lăsându-se satisfăcut în fotoliu, e…ceva relativ“, şi mişcă o mână răsfirată, ce însemna, “aşa şi aşa“.

“Degeaba scrii şi le citeşti câtorva ciumeţi, aceiaşi din orăşelul nostru, ce stau la un rachiu sau o cafea prin crâşme. Valoarea e o chestie de relaţii. La Bucureşti. Dacă nu-i ştii pe tipii de acolo, şi pe cei din guvern…obligatoriu…eşti pierdut. Joc la două capete. Pozez în opozant… ar arăta rău să fiu cu clasa muncitoare… acum. Dar cele mai bune relaţii le am la şefii lor… Banii, de la ei, ne vin. Eu, bătrâne, am monopolul ăsta. Literarul… sunt eu. Cine vine la mine la cenaclu, şi face sluj. Încercări literare. Ce am făcut eu douăzeci de ani. Acum e rândul nostru. Al generaţiei mele. Noi suntem pe felie… Am nevoie de ăştia de aici… ca masă de manevră… De asta şi cenaclul… <Lacrima>.

Vii să scrii ceva de Cenaclu?… puţin şi bine… creştineşte. Avem nevoie de sponsori pentru revistă. Bani, bani şi iarăşi bani. E un sacrificiu”.

L-am întrebat de ce nu face o cerere de finanţare la o fundaţie, pe atunci în vogă.

“Nu pot bătrâne. Am cerut o bursă pentru mine… de acolo… şi eu trebuie să trăiesc. Aş vrea însă să-l văd pe cel ce ar avea curajul să desfiinţeze câteva decenii de tradiţie adâncă, creştin românească. Mare jertfă şi, uite,… săptămâna viitoare plec în Spania. Luna viitoare…în Grecia”. Zâmbi şi, uitându-se pe fereastră, se pierdu ca într-o visare spunând, “Pe urmele lui Homer… în apele albastre de unde se ridică soarele… cu degetele trandafirii…”

Atunci am fost întrerupţi de un bătrân în costum, ce intră în cameră, dintr-un fel de chilie laterală. Avea haina şifonată, gulerul cămăşii ros şi nodul demodat, imens, al cravatei, aranjat strâmb. Ţinea în mână nişte hârtii, şi-şi drese glasul de câteva ori.

“Domnule redactor şef, semnaţi-mi hârtiile cu salarii. Vă rog, cifrele într-un singur cuvânt. Legate toate, aşa trebuie”.

Când poetul îşi puse nişte ochelari cu rame aurii, pentru a semna hârtiile, bătrânelul, care până atunci mă scrutase pe sub ochelari, mi se adresă.

”Dragă, nu, nu… eşti prea sigur în articolele tale. Dacă eu îţi arăt degetul cu partea asta… pe cealaltă parte nu o vezi. Lucrurile sunt mai complicate”.

Mi-am adus aminte că preşedintele, aseară la televizor, arătase şi el degetul. Economistul, vădit impresionat, îl copiase.

Redactorul şef se adâncise în studierea cursului dobânzilor, la câteva bănci de la noi.

Nu aveam să mai ajung la ziarul meu. Nu era nici prima, nici ultima dată.