Domnului Aurelian Pavelescu

Demersul meu vizează nu atât calitatea dumneavoastră de avocat- o categorie profesională destul de dură, trebuie să recunoaşteţi- cât pe cea umanistă şi, în principiu, mai umană.

Dacă nu am înţeles greşit, sunteţi şi absolvent de filologie…

În acest caz, vă aduceţi, cu siguranţă, aminte de “ Marele Inchizitor “ din “ Fraţii Karamazov “.

Atât de mult sufereau oamenii în anii cei mai teribili ai Inchiziţiei, încât nu puţini erau aceia care implorau atunci o descindere a lui Iisus printre ei.

Nici acum nu suntem prea departe în România de practici asemănătoare, cu diferenţa că rugurilor pe care se ardeau eretici trebuiau să le ia locul, conform tradiţiei noastre, ţepele de aiurea.

În mila lui nemărginită, Iisus se îndură şi apare într-o piaţă toridă din Sevilla, unde în aerul înmiresmat de lămâi şi portocali, este imediat recunoscut de toţi, deşi nu spune nici un cuvânt.

Toţi sunt fericiţi, mai puţin Marele Inchizitor care arde oameni în numele Lui.

Mai mult, Marele Inchizitor îi promite lui Iisus că o să îl ardă şi pe el pe rug, căci prin venirea sa nu a făcut altceva, decât să îl tulbure şi să îi încurce misiunea.

Trecând acum la realitatea noastră, atât de prozaică din PNTCD, v-aş propune să vă raportaţi la un caz ideal şi absurd, deopotrivă. Absurd pentru că are aceeaşi valoare ca şi reducerea la absurd din matematică, şi anume aceea că eliminând paşi în plus sau variante colaterale, ne aduce mai aproape de esenţa fenomenului.

În acest caz miza este aceea de a înţelege mai bine esenţa naţional- ţărănismului şi, deci, de a ne înţelege mai bine pe noi.

Să presupunem că la sediul central al PNŢCD, sau la cel din “ Clemenceau “, ar descinde Iuliu Maniu, la o şedinţă centrată pe aspectele juridice ale partidului - este de presupus că această tematică va estompa în viitor celelalte deziderate ale dumneavoastră şi ale oamenilor dumneavoastră -…

Mi-l închipui pe Iuliu Maniu într-un costum negru, de modă veche, poate puţin demodat de atâta purtat şi uitându-se curios, cu mustaţa lui “ severă “, la portretele lui, ale lui Mihalache şi ale fostului său secretar particular, desigur, Corneliu Coposu.

Probabil că într-o manieră rezervată, dar politicoasă, v-ar face cunoscut faptul că partidul se zbate de prea mult timp într-un blocaj juridic şi că, întrucât veteranii partidului refuză să vă recunoască, pentru binele PNT-ului ar fi bine să recunoaşteţi dumneavoastră Congresul din August 2008.

Îmi imaginez că în faţa unui refuz al dvs., Maniu v-ar anunţa solemn că îşi va pune în instanţă toată experienţa sa de avocat, împotriva dvs. şi a ceea ce reprezentaţi.

Ce aţi face într-o asemenea situaţie, domnule Pavelescu ?

V-aţi judeca prin tribunale cu întemeietorul PNŢ-ului ?

I-aţi replica faptul că întrucât dumneavoastră “ aveţi ştampila “, l-aţi da sub urmărire penală, pentru “ uzurpare de calităţi oficiale “ ??!!...

Chiar dacă ieşim din această situaţie ideală, noi nu putem păşi în mod esenţial în afara perimetrului ei.

Refuzul domnului Ion Diaconescu, al Surorilor Coposu şi al Seniorilor Partidului, în a vă acorda recunoaşterea lor, are profunde implicaţii politice, istorice şi chiar juridice, peste care nu se poate trece, fără a se renunţa la ceea ce este mai important pentru PNTCD.

Ea ne duce, pe linia unei moşteniri care s-a transmis din generaţie în generaţie, uneori de pe patul de moarte al unei puşcării, până la un veto al lui Iuliu Maniu.

Fiecare conducere peneţistă a fost o verigă dintr-un lanţ de tradiţie, care merge mai bine de 140 de ani în timp.

Pentru că vorbim despre un partid care nu a fost creat peste noapte-şi în noapte- la televizor sau prin false sondaje, dacă veriga anterioară nu te susţine, nu poţi la rândul tău să fii suport pentru cea care te urmează. Altfel spus, să îi convingi pe ceilalţi să te urmeze ca lider şi, deci, să ajungi –cu sau fără provizorie ştampilă- o parte din tradiţia şi istoria veritabilă a acestui partid.

Puciurile, “ loviturile de palat “, sau constelaţiile juridice nebuloase, îşi vor fi având relevanţa lor pentru partide care au ceva mai mult de un deceniu de istorie, precum PD-ul sau PSD-ul.

Dar ce greutate poate să aibă, într-un secol şi jumătate de trecut, “ pescuirea în apele tulburi” ale unui blocaj juridic şi deţinerea temporară a unei ştampile sau a unui sediu ?

Eu nu cred că în România a existat, sau că există, un partid mai democratic decât PNTCD. Gafencu o spunea mai bine, atunci când făcea referire- parafrazându-l aproximativ- la cea mai frumoasă alcătuire istorică ridicată pe pământ românesc.

Diferenţele de opinie s-au respectat- ajunge să consultaţi un forum ţărănist de discuţii şi să îl comparaţi cu obedienţa etalată în celelalte partide de acum-, ca şi rezultatul alegerilor, de orice fel.

Dar transmiterea şefiei în PNŢ, sau a ştafetei de la o generaţie la alta, a fost ceva aproape sacramental, ceva dus în proximitatea unor rituri neobişnuite. Alegerile au fost democratice, dar au avut în plus o subtilitate şi o complexitate, nuanţe, care îi vin din tradiţie şi care au fost cel mai bun reazem împotriva carierismului şi a parvenitismului din viaţa politică românească.

Încă din perioada interbelică, dar nu numai, când seniorii PNT-ului îşi alegeau liderul, aveau ceva dintr-un Conclav de cardinali, întrunit sub auspicii mai înalte decât cele strict temporale. Se puneau sub o instanţă creştină şi divină, superioară precarităţii strict politice. Era aici, poate, ceva din moştenirea Blajului, “ mica Romă “, cum îi spunea Eminescu, unde s-au forjat caracterele liderilor politici ardeleni.

De aceea, pentru transilvăneni, preşedinţia Partidului Naţional Român sau a Partidului Naţional Ţărănesc a constituit o demnitate şi o onoare mai mare decât aceea a primului- ministru al României, şi chiar decât aceeea de şef al statului.

De altfel, nimeni nu ar contesta faptul că “ Preşedintele “ Coposu, ca şi om politic, a fost superior lui E.Constantinescu şi V.Ciorbea, care prin înfiinţarea A.P. şi a A.N.C.D., ca şi prin eşecul lor, au demonstrat că au înţeles prea puţin din spiritul PNŢ-ului şi din cât de mult au datorat acestui spirit.

Vechii senatori romani, din vremea Republicii, îşi duceau copiii de mici în Forum, sau la dezbaterile din Senat, pentru a le transmite tradiţia Oraşului Sacru şi pentru a-i pregăti în a deveni următoarea verigă a elitei politice. Se cunoşteau de mici şi legau prietenii de familie, de pe bănciile Senatului. Această tradiţie, transmisă din tată în fiu, a asigurat perpetuarea Romei pe o mie de ani.

Şefii ardeleni ţărănişti îşi aveau rădăcinile în legături spirituale şi de familie sudate din vremea Partidului Naţional Român. Copii de preoţi sau de ţărani şcoliţi în Apus, care au luptat pentru emanciparea românismului, ei işi cunoşteau familiile şi rudele unii altora atât de bine, încât aducerea la şefie a unor personae nepotrivite era cu totul exclusă.

Puciurile, “ jocul de glezne “, şmecheriile de moment, sau Congrese cu surprize, erau cu totul neputinţă.. Erau chestiuni de onoare şi de principialitate, ce transcendeau jocurile mărunte pentru putere. De aceea când ardelenii au ajuns în Parlamentul de la Bucureşti i-au impresionat pe regăţeni prin coeziune şi disciplină.

Domnule Pavelescu, se pare că, aţi fi afirmat, că ne veţi ţine blocaţi în procese pentru încă 6 ani! Având de partea noastră dreptatea , sperăm ca soluţia să fie dată în avantajul nostru mult mai repede.

Dar şi dacă rezultatul ar trena, există pentru dvs. şi alternativa unui “ optimism “ nefondat.

Aceşti Seniori cărora dumneavoastră le arătaţi o ştampilă, au ieşit ca brazii din puşcăriile comuniste şi, în anii ‘ 90, l-au făcut pe Ion Iliescu aproape să îşi ia lumea în cap. Unii dintre ei au învins comunismul şi dintr-un punct de vedere strict biologic şi temporal. Ei vor rezista şi la- Doamne fereşte !- 30 de ani, de fel de fel, de procese. Dacă unul dintre ei va obosi, alţi zece îi vor lua locul. Mă tem că cei mai buni ani ai dumneavoastră vor fi irosiţi pe culoarele tribunalelor, în întortocheate recursuri şi recursuri la recursuri, pentru o culoare pe o siglă, pentru un imn, pentru o particulă dintr-un nume, pentru un sediu sau pentru o ştampilă.

Chiar dumneavoastră aţi afirmat într-o apariţie pe “ Antena 3 “ că domnul Miluţ ar fi cedat şefia, exasperat de veritabila consecvenţă juridică la care l-a supus domnul Grigoriu…un compliment implicit pentru domnul Grigoriu. S-ar fi deschis mai multe procese decât criteriiile de aderare ale României la UE…Cine seamănă vânt, culege furtună.

În aceeaşi ordine de idei, o sută de ani de aici înainte ,trebuie să vă aşteptaţi ca spectrul domnului Grigoriu să vă “convoace “ prin tribunale, într-un veritabil carusel şi Purgatoriu al proceselor, pe care le-aţi fi putut evita cu ceva mai multă înţelepciune.

PDL- KAPUT ?

Evenimentele recente din PDL au declanşat, cum era şi de aşteptat, o avalanşă de explicaţii şi de scenarii , mai mult sau mai puţin fanteziste.

Sunt invocate onoarea, scenarii de manipulare sau simple răfuieli de tip “ PolitBirou “, de la vârful partidului de guvernământ.

Toate aceste explicaţii pot să surprindă crâmpeie de adevăr, dar în opinia mea, păcătuiesc prin aceea că se găsesc prea “ aproape “ de ceea ce se întâmplă.

Individualităţile celor implicaţi în “ carnagiul “ luptei pentru putere din PDL, se rezolvă într-o ecuaţie mai amplă, unde miza este politică, dacă nu istorică.

O privire mai detaşată, aruncată de ceva mai “ sus “ asupra acestor “ ghionturi “ colegiale, s-ar putea să ne spună mai multe despre ceea ce se întâmplă.

În cartea lui Alexandre Dorozinsky, apărută în 2001, “ Moi, Vladimir Oulianov, dit Lenin” , apare o mărturie a fondatorului bolşevismului, după care esenţa comunismului este iacobinismul. De fapt, sugestia era aceea că specificul comunismului constă în teroarea iacobinismului, în teroarea de stat, exercitată asupra propriilor cetăţeni.

Decizia cea mai importantă luată de Lenin după preluarea puterii a fost înfiinţarea C.E.K.A., transformată ulterior în KGB. Prin CEKA a lichidat Lenin aristocraţia, monarhia şi elita culturală a Rusiei Ţariste. Prin CEKA-KGB şi-a lichidat Stalin adversarii politici, pe cei din troică- Kamenev, Zinoviev- apoi pe Buharin, dar şi pe capii armatei.

Un secretar al lui Stalin, fugit în Occident , relatează în memoriile sale că georgianul pierdea destul de mult timp, în biroul său de la Kremlin, cu ascultarea telefoanelor colegilor săi.

Bătălia de la Stalingrad s-a desfăşurat cu pistolul comisarilor politici în ceafa ruşilor, aşa cum, de bomba atomică Beria a făcut rost prin idealismul competitorilor săi capitalişti.

“ Partidul Comunist “, “ Statul “, din Europa de Est, a fost în primul rand urmaşa CEKA, dar având un parfum local, de la ţară la ţară.

Este de presupus că prăbuşirea comunismului a obligat şi aceşti veritabili strigoi să se reformeze şi să se drapeze în haine democratice- şi “ Armani “-,deopotrivă, de la caz, la caz.

Şi pentru că trebuiau să poarte un nume, ca în creaţia demiurgică a lumii, aceştia au ajuns reuşite antreprenoriale, jocuri piramidale, partide politice sau uniuni de creaţie. Cei mai norocoşi sau mai puţin norocoşi, de la caz la caz, s-ar putea să fi rămas doar analişti politici sau deontologi.

Există ceva ce este caracteristic tuturor acestor foşti strigoi, indiferent de domeniul unde au performat. Un fel de notă comună : nu au nici un fel de ideal, sunt foarte adaptabili la vremuri în schimbare, au relaţii, mult cinism şi sunt interesaţi doar de bani.

Este evident că aceste specimene sunt cele care performează cel mai bine, atunci când democraţia şi competiţia economică sunt nebuloase, sau doar mimate, de circumstanţă.

Pentru comunităţi sau medii politice naive, acestea sunt precum buruienile aduse într-un mediu de seră. Şansa lor la averi fabuloase sau destine politice spectaculoase depinde de aducerea la prag de sărăcire a celor mulţi- cu cât mai mulţi, cu atât mai bine- sau de parazitarea şi distrugerea deplină a altor competitori politici.

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă acum în PDL, nu este lipsit de înţeles să încercăm o foarte aproximativă şi sumară schiţă a acestui partid.

De la PDL-istul bătrân, “ învechit în rele “ şi până la cel “ crud “, înfometat de afirmare, în general se admite că acesta nu se prea omoară după aspectele doctrinare, este bun la poker, dar şi la afaceri pe spatele statului, nu are scrupule în a parveni cu orice preţ şi pe orice preţ şi, în general, se uită ironic la cei care respectă naiv şi candid alianţe sau reguli, de orice fel ar fi acestea. Pe PDL-ist îl interesează, de regulă, contractul, comisionul sau, la o scară mai mică, “ deconcentrata “, în detrimentul spiritului. De unde siluirea şi călcarea în picioare, cu cinism, a regulii şi a regulamentului, de orice fel, fie el Constituţie sau Regulament de Cameră.

Trebuie să admitem că PDL-ul este o construcţie politică ajustată din “ mers “, în jurul banilor, a afacerilor şi a relaţiilor. Nu considerente doctrinare sau de ideal au fost cele care au dus la apariţia PDL-ului. Eventualele nuanţe doctrinare, timide şi acelea, au fost târzii şi fără efecte serioase asupra acestui partid. În general i se reproşează tocmai absenţa oricărei doctrine , pentru a fi un partid în adevăratul sens al cuvântului…doctrina este tocmai aceea care la nivel politic semnifică acel “ grăunte “ de ideal, de credinţă, ce transcende portofelul şi buzunarul interesului personal, înspre nevoile comunităţii.

Proaspăta şi prea tardiva- în opinia mea- tentativă de a oferi un filon doctrinar PDL-ului, de către domnii Baconschi şi Paleologu Jr., semnifică tocmai încercarea disperată de a “ cârpi “ o gaşcă adunată de trecut, bani şi afaceri, cu apa de trandafiri a lustrului doctrinar.

Toate aceste caracteristici mentale şi de comportament, susţinute de acel factor X, sugerat la începutul acestor consideraţii, au sfârşit prin a genera acest amestec “ exploziv “, care este PDL-ul pentru politica românească.

Factorul X şi-a demonstrat din plin eficacitatea la alegerile prezidenţiale din 2009.Este vorba de acele susţineri pentru Traian Băsescu şi treceri la PDL în ceasul al 12-lea, năucitoare şi fără nici o noimă…dacă nu ar fi fost exersate, iarăşi, la acele dezertări, pentru reconfigurarea unei majorităţi parlamentare fidelă preşedintelui. Ultima a anulat practic toată zdroaba recentelor alegeri parlamentare, le-a redus la 0 şi a demonstrat că doctrine, campanie electorale sau tone de afişe, nu înseamnă mare lucru pentru cei stăpâni peste dosare, trecut şi informaţie…Fapt grav care reduce Parlamentul la o anexă a unor Servicii , dosare, bani sau la un trecut nebulos, folosit ca şi armă politică.

Dacă adăugăm aici o formaţiune “ moşită “ peste noapte, din neant, precum UNPR-ul, şi ridicată la procente ameţitoare , afirmaţiile făcute în mass-media despre concentrarea masivă a urmaşelor fostei Securităţi în zona de influenţă a PDL-ului, pot să depăşească simpla zonă a speculaţiei.

Dar atunci “ Procesul Comunismului “, făcut sub umbrela PDL-ului, devine bătaia de joc a Diavolului, dar a celui menţinut încă în Mausoleul din Piaţa Roşie.

PDL-ul este moştenitorul efigiei încremenite de acolo şi a unui NEP postcomunist, adaptat fără scrupule la al doilea deceniu postrevoluţionar.

Fără îndoială că, la nivel de “ cosmetizare politică “, PDL-ul a încercat din răsputeri să se rupă de acea efigie…

Primul debuşeu s-a încercat în direcţia partidelor românesti istorice.

Proiectul “ Stoica “ s-a exersat în direcţia PNL-ului. Guvernarea lui Tăriceanu şi banii lui Patriciu au blocat această direcţie.

Proiectul “ Miluţ “ s-a orientat înspre PNŢ- proiect reluat acum, pare-se sub emblema lui Baconschi- dar aici s-a lovit de idealiştii adevăratului PNŢ, cu atât mai greu de “ înghiţit “ , cu cât este vorba de oameni care iau prea în serios doctrina- de altfel, prin chiar aceasta, cu toată puţinătatea lor în sondaje, verifică definiţia înaltă a lui Petre Carp despre omul politic şi se “ definesc “ politic prin chiar refuzul formulei lui Caragiale , şi anume, că partide europene, grupate în jurul unei doctrine,…la noi nu există.

S-a încercat înspre naţionalismul lui Vadim, prin PP-ul lui Dan Diaconescu, dar reacţia românilor nu a ajuns la pretenţiile înalte ale PDL. 8 procente, acum, este prea puţin pentru a te eterniza la putere.

Deci, remanierea şi trimiterea la “ plimbare” a lui Berceanu şi Videanu, demisia lui Blaga, luptele pentru putere din PDL, au la origine consideraţii despre onoare sau simple reglări de conturi ?

Nu , şi iarăşi nu.

Explicaţia se găseşte în faptul că toate “ ingineriile politice “ de pâna acum, făcute doar la vârf, în sânul clasei politice ca întreg, prin intermediul influenţei, a banilor, a Serviciilor Secrete şi al alianţelor şi care s-au dovedit eficace până în acest moment, acum nu mai au nici un efect în faţa crizei şi a suferinţelor populaţiei. O simplă cosmetizare la vârf nu ţine loc de foame, de salarii şi de pensii.

PDL-ul este în cădere abruptă şi Traian Băsescu, Elena Udrea, Blaga, Videanu şi Berceanu au acumulat prin Servicii, relaţii, bani şi dominaţie politică un asemenea potenţial, încât ei nu se concep şi nu pot fi concepuţi în afara eşicherului politic.

În bună tradiţie românească, ei nu pot migra la alte partide. Nu ar fi acceptaţi sau, la puterea pe care o au, ar “pedeliza” acel partid care i-ar accepta. Ar pune stăpânire pe el…

Dar şi-ar putea cineva să îşi imagineze pe Elena Udrea în postura jenată a unui Dudu Ionescu, ce îl ruga pe moderator să fie prezentat doar ca fost ministru, şi nu ca simplu membru al PDL ?

PDL-ul nu are nici o ieşire, în nici o direcţie. Ei şi-au tăiat toate punţiile şi singura ieşire este aceea …de a avea partid. Ceva mai mult decât doar trecerea pragului electoral. Ceva care să conteze în viitoarele jocuri efective de putere.

Tot acest uriaş angrenaj de servicii secrete, bani , relaţii şi influenţă se va transforma în nimic, cu consecinţe catastrofale pentru corifeii lui, dacă alegerile viitoare nu sunt abordate cu un partid puternic.

Acesta este motivul aruncării faimoasei triplete” BVB” în afara guvernului.

Pentru ei, dar şi pentru celelalte partide, este o bătălie pe viaţă şi pe moarte.

ECCE HOMO !

În discursul public din afara PNT- ului, se face tot mai des referire la Corneliu Coposu şi Ion Raţiu.

Dintr-un anumit punct de vedere, invocarea acestor imagini politice, este uşor de înţeles.

În “ pustietatea “ de personalităţi, care a “ lovit “ România, mai rău decât un cancer naţional, oamenii se uită cu înfrigurare şi ardoare , către ceea ce au avut mai bun, imediat după Revoluţie. Se întorc spre ei obosiţi, după ce au fost invariabil înşelaţi de toţi falşii idoli şi chipuri de lut la care, legislatură după legislatură, s-au tot închinat.

Încă îl mai caută pe cel “ ales “, nu de false sondaje sau alegeri măsluite, ci de “ ceruri “, pentru a spune “ Iată omul ! “.

Se găseşte în această atitudine a celor mulţi, şi o uşoară remuşcare. In 1990, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu , cu instinctul infailibil al omului mare şi al unor vizionari ce vedeau în viitor, au avut flerul de a lua în răspăr opinia publică manipulată.

În faţa unor turbaţi ce voiau să îl linşeze, celebrul “ Papion “ arăta cu un zâmbet şi o desăvârşită politeţe anglo- saxonă , că el, cel care în sondaje era creditat la prezidenţialele din 1990 cu doar 2 %, el reprezenta Vestul şi viitorul.

Astăzi, mulţi se întreabă unde am fi fost noi şi România, dacă acum 20 de ani l-am fi avut

Preşedinte pe Ion Raţiu…cred că nu întâmplător Societatea Civilă, atât cât o fi rămas din ea, şi-a luat ca simbol un papion.

Corneliu Coposu a câştigat alegerile pentru PNT şi Emil Constantinescu de dincolo de mormânt, dar dacă nu s-ar fi prăpădit, atât partidul său cât şi societatea românească, ar fi intrat altfel în secolul 21.

Altceva este straniu şi cu totul de neânţeles. Ceva care ridică multe semne de întrebare.

Este vorba de momentul în care cei doi ţărănişti, sunt invocaţi până la paroxism şi exasperare de lideri politici sau de creatori de opinie.

Îl vedem pe Adrian Năstase, înţelepţit, declarând că, pe măsură ce se apropie de crepusculul vieţii,- şi pe măsură ce o “ încasează “, am spune noi- îl înţelege tot mai mult pe Corneliu Coposu. Sensul celor spuse ar fi acela că, fostul prim-ministru, a avut revelaţia faptului că omul politic mare este un soi de pedagog al neamului, care nu se grăbeşte atât să pună mâna pe vreo funcţie în stat, cât să îi pregătească pe alţii pentru asta.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu.

Şi el a declarat ritos că se doreşte un fel de Corneliu Coposu. Şeful liberal stie foarte bine că a ajuns deputat în 1992, pentru că P.A.C.-ul a fost primit în CDR de către Coposu.

Şi mai bines ştie că PNL-ul,atunci, era fărămiţat în şi mai multe facţiuni neputincioase decât este PNT-ul acum- Doamne fereşte de mai rău…- PL- 93, PNL- Cerveni, PNL…Crin Antonescu a ajuns în PL-93 printr-o grupare desprinsă din PAC de Stelian Tănase- mentorul său pâna la un punct- şi apoi prin acesta în PNL-ul acceptat de Coposu în CDR.Se ştie că prin aceasta, Coposu a salvat PNL-ul de la dispariţia definitivă de pe eşicherul politic.

Dincolo de toată această veritabilă alchimie a supravieţuirii în Parlament, rămâne un fapt de necontestat că, implicit, PNL-ul şi Crin Antonescu îşi datorează destinul şi lui Corneliu Coposu. Astfel că declaraţia liderului liberal pare şi mai justificată, decât cea a lui Adrian Năstase.

Doar că de aici şi până la fapte, Crin Antonescu se împotmoleşte. Fostul prezidenţiabil rămâne cel mai tare în vorbe şi declaraţii. Este tare în fleancă, ceea ce este o calitate în politică, deşi C.Coposu vorbea mai puţin şi făcea mai multe. Se dovedeşte că este mai uşor să vorbeşti, decât să faci.De altfel, dacă PNL-ul o să o ţină multă vreme aşa, va ajunge o veritabilă “ Companie de Sunet “…

Crin Antonescu a trecut pe lângă un moment astral. Am sperat multă vreme că el va întoarce “ seniorial “ PNT-ului, serviciul făcut PNL-ului de C. Coposu. Ar fi dat dovadă de generozitate, apanajul spiritelor cu adevărat suverane.

S-ar fi aşezat lângă Coposu în istorie, ca cel care a salvat celălalt partid istoric.

La o privire în mare, i-ar fi cerut-o şi interesul de partid şi cel personal.

Este de presupus că PNL-ul la parlamentare, şi el ca şi prezidenţiabil, vor fi, etern, în poziţia de “ vioara a doua “. Singura sa şansă, pentru a se apropia de 50 %, era aceea de a se prezenta ca şef al unei coaliţii de dreapta. Crin Antonescu aşteaptă încununarea carierei sale politice , ca prim-ministru sau preşedinte, de la complicate şi iraţionale calcule, care includ PSD-ul, PDL-ul sau pe Klaus Iohannis…

Dar nu este totuna cum şi cu cine ajungi la demnităţi…sunt compromisuri pe care Coposu nu le-ar fi făcut.

Crin Antonescu ar putea replica faptul că partidul, “ baronii “ săi, nu l-ar urma într-un demers de alianţă cu PNT-ul. Asta ar fi poate valabil pentru Norica Nicolai care, trebuie privită condescendent atunci când , poate, din jenă, nu mai dă şanse ţărăniştilor, după ce a ajuns parlamentar prin PNT.

La procentele pe care le are în avans faţă de partidul său, Crin Antonescu a demonstrat deja că, dacă vrea, îşi poate impune voinţa celor din PNL.

La scara istoriei de după 2000 , cel puţin, rămâne gravă şi tulbure întrebarea : cum este posibil ca Ion Raţiu şi Corneliu Coposu să fie permanent ridicaţi în slăvi, iar partidul lor să se zbată între 1 şi 2 procente ?

Ce ne scapă aici ? Ce nu ştim noi, şi alţii stiu ?

În mod logic, personalităţile mari apar pe premise oferite de marile partide. Dar şi reciproca este valabilă. De ce atunci, când Coposu şi Raţiu sunt aproape mitizaţi, partidul lor este aruncat, exact în acelaşi moment, de sondaje, deontologi, analişti şi lideri, în deriziune ?

Răspunsul este dat de modul cum sondaje, analişti şi lideri de opinie au ridicat , de-a valma, jocuri piramidale sau partide politice, apărute din neant, în încrederea publică sau sondaje, pentru ca, după ce şi-au împlinit misia, să le facă să dispară , în acelaşi neant.

Să ne aducem aminte cum formaţiuni şi creaţii politice apărute peste noapte, precum APR, PLD , UNPR şi PP au fost creditate de sondaje şi analişti cu scoruri de neconceput. Chiar dacă acele sondaje au fost false dintru început, repetate de mii de ori pe televiziuni şi ziare, ele s-au impus în mod nociv, ca unice opţiuni de vot pentru un popor debusolat şi minţit. Veritabile “ jocuri piramidale politice “ au dispărut , după ce au promovat tot ceea ce era mai ocult şi mai obscur pentru politica românească.

Într-un sens invers, prin aceeaşi “ genetică politică “, păguboasă, poate că un partid politic precum PNT-ul, care cel puţin prin nume reprezintă interesele a jumătate din populaţia ţării, aşezată la sate, a fost marginalizat către prăpastia societăţii.

Dar dacă PNT-ul, dincolo de ura inoculată populaţiei în ceea ce îl priveşte, este mai sus în sondaje ?

Se poate replica faptul că sondajele au fost confirmate de alegeri…dar dacă şi alegerile au fost trucate ? Dar dacă voturile au fost “ numărate “ chiar de urmaşii instituţionali ai lui Stalin, în varianta lor românească ?

Aici trebuie să amintim că de 10 ani – altă “ inginerie politică diabolică “- PNT-ul nu a mai avut- la modul esenţial, în care şi-ar fi putut face cunoscut mesajul- acces la marile televiziuni.

Care este problema aici, ar putea întreba cu multă candoare cineva ?

Tocmai aceasta, şi anume, că partidele parlamentare actuale, s-ar putea să nu mai reprezinte nevoile reale ale societăţii româneşti, pentru că vorbim de nişte creaţii artificiale, prin care, până la un punct, s-a mistificat viaţa şi competiţia politică reală.

Atunci când oamenilor li se oferă spre a alege, prin lege, bani, sondaje şi analişti, doar anumite opţiuni şi doar acelea, politicul este “ îmbolnavit”, fals şi deficitar din punctual de plecare.

Una peste alta, nu ar mai trebui să ne minunăm că, invariabil, ţării îi merge rău, că oamenii sunt la limita disperării , că nu se recunosc în cei care îi reprezintă şi că întreg sistemul politic este pus sub semnul întrebării.

Nici un partid nu se confundă atât de tragic cu soarta poporului roman, acum mereu dezbinat, mereu înşelat, precum PNT-ul. Suferă, la nivel politic, şi nu numai ,ca şi majoritatea românilor. Dar atunci, acesta poate să fie şi un motiv de mândrie.

A fost o vreme în care mi-am dorit să fi prins vremuri mai faste ale PNT-ului. Îmi închipui, că atunci o fi fost mai uşor..

Acum îmi spun că , de fapt, ar trebui să am un oarecare orgoliu.Nu aş vrea să fac parte nici din acea veritabilă Mare Adunare Naţională, mereu umilită de Traian Băsescu, şi nici din vreun partid de acolo, ce îşi zice parlamentar. Sunt la fel de neputincioşi ca şi extraparlamentarul PNTCD.

Peste toate acestea, in durftiger Zeit, mi se pare că planează chipul de “ Ecce Homo “, al lui Corneliu Coposu.

Dar acela contorsionat de boală şi suferinţă, aşa cum îl vedem în unele portrete din anii târzii.

SOCIETATEA CIVILA SUB VREMI

In mod cu totul paradoxal, la falimentul actualului regim se contabilizează şi atrofierea, dacă nu dispariţia, Societăţii Civile.

Paradoxal, pentru că atunci când Alianţa “ DA “ ajungea la putere – mai exact, când PD- ul, aşa cum se va dovedi la ceasul adevărului, ajungea la putere- o făcea pe valul susţinerii triumfaliste a analiştilor consacraţi, a scriitorilor de catifea, a filosofilor şi a criticilor ce ne îndrumau în depistarea lichelelor şi a imposturii.

După ei, sute de mii de profesori şi medici, care acum îşi iau lumea în cap, sau cărora le cade la propriu şcoala şi spitalul în cap, îşi dădeau girul pentru o guvernare declarat anticomunistă.

Prea puţini erau aceia care, cu un dram de nedumerire, votau cel puţin cu inima grea, pentru că PD-ul se rupsese din fostul FSN. Nedumerirea venea din faptul că, aparent, acei analişti luptaseră de douăzeci de ani împotriva regimurilor de stânga. Dacă nu veneau chiar din Revoluţie, în 1990 îşi începuseră cariera în Piaţa Universităţii urlând din toţi rărunchii la un megafon împotriva lui Ion Iliescu.

Si mai puţini erau cei care să privească înapoi cu perplexitate, pentru a realiza că indiferent de regim, de stânga sau de dreapta, cu Ion Iliescu sau fără, cu oameni politici şi guverne meteorice care au dispărut în neant, acei analişti au rămas pe sticlă, eterni, în postura de veritabili învăţători ai neamului. Nu i-au atins tranziţia, criza sau şomajul aceluiaşi neam, ce devenise obiectul muncii lor. Este adevărat că, uneori, unii dintre ei mai dispăreau prin vreo ambasadă călduţă, de unde tot pe banii poporului ne trimiteau îngrijorările printr-un ziar de mare tiraj.

In ciuda acestor uşoare “ alunecări de picior “ ale Societăţii Civile, deceniul anilor ‘ 90 a fost perioada fastă a acesteia.

Probabil că lui Emil Constantinescu i-ar fi greu să se decidă cine anume l-a făcut Preşedinte …PNT-ul lui Corneliu Coposu, Societatea Civilă sau Poporul Român.

Declinul Societăţii Civile începe odată cu declinul ţărăniştilor. Când PNT-ul domina Preşedinţia, Camera Deputaţilor şi Televiziunea Română, Alina Mungiu, bunăoară, îi ridica în slăvi pe Ion Diaconescu şi pe alţi ţărănişti.

In 2004, când “ robinetul resurselor “, înţeles în cele mai adânci şi mai superficiale sensuri, de la posturi la chenzine, se profila a ajunge în mâna PD-ului, aceeaşi doamnă deontolog, la un mare post de televiziune, la o oră de mare audienţă, la doar câteva zile înainte de alegeri, îndemna oamenii să nu voteze cu PNT-ul, pentru a nu se risipi votul- care astfel ar merge înspre “ dreapta “ PD-ului-…

Cum există şi un Dumnezeu al PNT-ului, acesta şi-a făcut din plin prezenţa când la “Europarlamentare “ , spre stupoarea doamnei Mungiu, domnul Preşedinte a preferat-o la loc eligibil de cinste pe EBA şi nu pe fondatoarea SAR. Altfel spus, i-a dat de înţeles doamnei Mungiu că în ceea ce priveşte obiectivitatea şi neutralitatea, în ordinea celor umane, lucrurile devin mai complicate şi analiştii sunt primii care ar trebui să înţeleagă asta.

Prăbuşirea deplină a Societăţii Civile în România devine un fapt consacrat în timpul dominaţiei totale a PDL-ului şi a lui Traian Băsescu. O înaltă oboseală metafizică nu poate fi invocată. Mari ziarişti şi analişti s-au retras în anonimat şi echivoc.Intelectuali subţiri, ce se luau la “ trântă “ cu manelele pentru audienţă pe “ sticlă “, nu mai găsesc resurse să îndrepte socialul. Vorbim de personalităţi care preţ de 20 de ani, ne-au dat sfaturi, seară de seară.

Explicaţiile sunt mai multe, dar în esenţă ele se reduc la faptul că în acest regim “măştile” “ şi “ decorurile “ au fost date în lături cu cinism, brutalitate şi dispreţ de un Traian Băsescu, pe care îl ghicim corupător şi ironic, în spatele ofertelor sale.

Astfel s-a renunţat la ceea ce constituie esenţa unui intelectual şi la acea atitudine prin care Societatea Civilă ia naştere : opoziţia la puterea de orice fel, frondă pusă în slujba şi în numele comunităţii.

Individualităţi şi consecvenţe păstrate decenii s-au prăbuşit în doar câţiva ani şi au demonstrat prin aceasta că în absenţa unei credinţe sau convingeri elementare , rafturi de cărţi au fost reduse la simple exerciţii preţioase de stilistică.

Poate să fie şi ceva bun în acest abandon al spiritului. El lasă loc pentru apariţia unei alte Societăţi Civile. Dar ne arată totodată şi că România a fost întoarsă cu faţa către Apus, mai degrabă de nişte ani de puşcărie ai unor ţărănişti, decât de nişte intelectuali isteţi şi bine orientaţi.