Toate luminile erau aprinse la opozanţii moderaţi. M-am apropiat de sediul lor cu un sentiment de uşurare; se lăsase seara şi, odată cu ea, un frig tăios ce te pătrundea până la oase.
Un parter aveau şi ei, dar de bloc, recent construit. Nu departe de morgă, pe o stradă asaltată de camioane turceşti imense, ce făceau curse internaţionale şi un zgomot infernal. În ciuda promisiunilor din fiecare an, centura ocolitoare a oraşului, nici măcar nu începuse.
În stânga lor era, parcă, o farmacie, iar în dreapta o prăvălioară de articole sanitas. Nu departe, peste drum, un fel de autoservire-crâşmă, de unde ajungeau la opozanţii moderaţi zăngănit de vase şi voci de oameni.
Când am deschis uşa
“Aşa-i românul
Când se veseleşte
Aşa-i românul…”
O lălăiau tot aşa.
Îmi iese în întâmpinare o doamnă mică şi durdulie, ce se ridică de la un birou, care imită o piesă de mobilier sculptat. Pe el, într-o vază de sticlă, trei garoafe albe.
“Vin toţi, spune ea exaltată. Trebuie să sosească din moment în moment”.
Dincolo, nelipsita masă de şedinţe, acoperită cu o broderie ţărănească şi vreo trei vaze de flori. Tot garoafe. Stixuri, covrigei şi alune. E evident că cei adunaţi în jurul mesei, aşteaptă de ceva vreme.
E aici Rândunel Leontinescu care, după ce se uită la ceas îngrijorat, îmi întinde mâna ceremonios. Sunt doi domni medici; unul mai în vârstă, cu o bărbuţă tăiată corect şi altul, tânăr, tot cu barbă şi un nas cam alungit. O doamnă medic, care îşi plimbă o privire otrăvită peste toţi. Cu deosebire, aversiunea i se îndreaptă către altă doamnă, cu o pălărie imensă, ce tronează în faţa ei zâmbind. Nu ştie nimeni de ce zâmbeşte, dar pălăria mare îl incomodează teribil şi pe medicul bătrân ce, se vede, cu greu îşi potoleşte furia.
“Credeam, spuse el la un moment dat, că astăzi a fost invitată doar conducerea judeţeană.”
Era vizată, evident, doamna cu pălărie. Aceasta, tot zâmbind, spuse că auzise că vine lume bună de la Bucureşti. Şi că, dacă democraţia nu ajunsese o vorbă goală, şi în Revoluţie nu s-a murit de pomană, ea nu va pleca de acolo.
Medicul în vârstă, îmbufnat, nu mai spune nimic.
Din partea organizaţiei de tineret sunt acolo Vancu, “Popa” şi Emil Vornicu.
Vancu îşi aruncase neglijent şapca pe masă. Citea indiferent dintr-un ziar naţional, fără să se sinchisească prea mult de ceilalţi.
“Popa” îşi ţinea şapca de lână pe cap. Traista de lână, din faţă, părea burduşită de cărţi. Fuma serios, trimiţând rotocoale de fum în încăperea rece.
Emil Vornicu se apleca ba spre unul, ba spre altul, şoptindu-le ceva. Avea nişte ochelari, imenşi, de soare. Când Leontinescu ieşise până la secretară, să vadă dacă nu venise cineva, Vornicu spuse “Să dea bani la poeţii adevăraţi!”. Numai “Popa”, însă, îl aprobase.
Am mai recunoscut un individ, oarecum, obscur, căruia i se spunea “Porcarul”, pentru că era tehnician la o fermă de porci.
Se plimba de la un partid la altul, după ce îşi dădea demisii răsunătoare. Ca atare, era văzut pe la toate şedinţele de alegeri. Cel mai mult s-ar fi vrut la opozanţii radicali, dar aceia se debarasaseră repede de el. Aşa mi-l închipuiam eu pe Marat, căci faţa îi era brăzdată de cicatrici, rămase mai mult ca sigur, de la o boală din copilărie.
Nimeni nu spunea nimic, dar se vedea că frigul îi pătrunsese pe toţi, căci începuseră să se zgribulească şi să caşte.
-Totuşi, e prea de tot, rupse tăcerea doamna doctor. Îi aşteptăm de trei ore. Un pic de respect.
-Aşa e, spuse şi Leontinescu încruntându-se la ceas, unde or fi stând atât? Să nu uităm că e mulţi cei care îi asaltează, la tot pasul.
Se uită la feţele acre ale celorlalţi. Numai doamna cu pălărie, ce se ţinea impecabil pe scaun, îşi păstra zâmbetul. Ceilalţi, în pardesie, se adunaseră şi mai mult.
-Nu ţin pe nimeni cu forţa aici, continuă Leontinescu.
Se schiţă un fel de “Vai de mine, se poate?”
-Nu ne mai faci, dragă, încă o cafea? o întrebă tot el pe secretară. Şi mai adu o limonadă. Îşi deschise borseta din jurul mâinii şi din câteva bancnote alese una.
-Vezi, să fie “Cola” autentică.
Iarăşi nu mai spune nimeni, nimic. Se aude doar Vancu, răsfoind ziarul.
-Am rămas siderat, încearcă să rupă tăcerea medicul tânăr. Săptămâna trecută l-am avut internat pe marele matematician… Îl ştiţi, Voinovici. A murit, dar m-a dezamăgit. Nu m-am aşteptat.
Are vocea uşor fonfănită.
-Ce s-a întâmplat domnule doctor? întreabă “Popa.”
Ceilalţi, în sfârşit, se smulg din amorţeală. Ridică privirile curioşi.
-I-a cerut unui prieten, ce sta cu el, să-i aducă o sticlă de coniac. De necrezut. Cu câteva zile înainte de a muri. Repet. Am rămas siderat. Aşteptam mai multă responsabilitate…
-Totuşi, mare om domnule, e de părere Leontinescu. E adevărat, un pic mai multă demnitate în faţa morţii…
Toţi tac, dar Leontinescu îşi aduce aminte de ceva. Îşi desface borseta şi îi dă medicului bătrân o hârtiuţă.
-Ne ajutaţi cu ştampila? Se apropie alegerile.
Se întoarce cu tot corpul.
-Trebuie să ne gândim la liste. S-ar putea să fie comune cu ale opozanţilor radicali. Deşi, dân punctul meu de vedere, mai bine eram singuri.
Se apropie de ceilalţi ca şi când ar vrea să le spună ceva important. Vornicu îşi lipeşte capul de al lui.
-Am auzit că ar fi infiltraţi de putere, şopteşte Leontinescu. Oricum, trebuie să ne gândim şi la tineri. Să promovăm tineretul.
-Dar şi noi suntem tineri, remarcă doamna cu privire otrăvită. Tinereţea… e mai mult… o stare de spirit.
Medicul bătrân o aprobă. Ia hârtia şi se uită peste ea.
-Nici o problemă, răspunse el.
După care, aducându-şi aminte de ceva, se caută în buzunare, îşi găseşte ochelarii şi scuzându-se faţă de ceilalţi, cu un, “Scuzaţi, scleroza”, mai cercetează o dată hârtia.
Atunci uşa
Leontinescu le face semn să intre.
Intră amândoi. Cercetează un moment care ar fi locurile mai bune, ca să nu fie marginalizaţi. Se trântesc acolo şi îi privesc pe ceilalţi, vag, batjocoritor. Încep şi ei să caşte.
-Nu vă supăraţi, nu se mai poate stăpâni doamna doctor, e chiar prea de tot.
“Aş vrea să lupt şi eu, cumva, împotriva criptocomunismului,” spune el.
I se mulţumeşte. E condus apoi afară.
Din ceva agitaţie, ce se aude în camera secretarei, se pare că musafirii au ajuns.
Este Miki Nicolaescu, împreună cu celebrul cântăreţ de muzică uşoară, şi o domnişoară mică, subţirică, blondă şi afectată. Toţi au pe ei nişte impermeabile negre, ude, semn că afară a început să plouă serios.
M-am întrebat, unde o mai văzusem pe duduia blondă. Mi-am amintit că avea la televizor, la o oră târzie, o emisiune de “Senzoriale”, “Tendinţe” sau “Megasemne”. Ceva de genul ăsta.
Invita cu preponderenţă actori. Am avut întotdeauna impresia că încearcă, disperată, să-şi facă relaţii pentru a intra în “crema” Capitalei.
Mă amuza, mai cu seamă, modul cum deschidea emisiunea; proaspăt coafată, relativ decoltată, într-un roşu ţipător, era luată de camera de vederi din faţă, lateral-stânga, lateral-dreapta, spate. Asta pe un fond de muzică de jazz, ce îţi dădea fiori. Totul era foarte postmodern.
Miki Nicolaescu îşi ceru scuze pentru întârziere şi dă mâna cu toţi cei prezenţi, aplecându-se respectuos. Cu Leontinescu se aplecă mai mult şi este chiar mai respectuos. Doamna cu pălărie imensă îi dă o mână să îi fie sărutată. Cu cealaltă scoate dintr-o plasă un buchet de flori. Îl oferă cu graţie.
“Mersi”, spune profesorul, şi îşi scoate impermeabilul după care îi prezintă pe cei ce veniseră cu el. Cântăreţul urma să se ocupe de imaginea partidului. Avea deja experienţa imaginii lui.
“După părerea mea, ni se adresă jovial cântăreţul, revoluţie în adevăratul sens al cuvântului a avut loc în muzică, jurnalism şi pescuit. Numai aici s-a spart gheaţa.” De altfel, cu asta, şi ca jurnalist, eram perfect de acord.
-Imaginea se plăteşte scump astăzi, zâmbeşte Nicolaescu.
Şi de bani avem nevoie… Poate că ar trebui găsiţi oameni cu bani. Nu am ştiut să fac bani. Dar vă pot sugera o mie de căi în a-i cheltui… Nu puteţi atrage nişte oameni cu bani?
Leontinescu anunţă că ştie el nişte afacerişti. Prieteni. Merg chiar împreună la un club, aşa ca în Occident.
Nicolaescu se uită cu tâlc la cântăreţ şi la domnişoara care-l însoţea. Ceva de genul, ”Ei, da. Acum fac politică, nu glumă”.
Şi aceştia îi întorc o privire semnificativă.
Toţi se uită cu înţeles, unii la alţii, şi îşi iau o postură mai relaxată.
Mai puţin Vancu. După cum îl priveşte de încruntat pe profesor, îmi dau seama că venise, poate, “afumat” la şedinţă. Are un aer “băţos”. Intervine peste capul celorlalţi.
-Douăzeci de milioane de români, de dimineaţa până pun capul pe pernă, se dau de ceasul morţii cu aceeaşi problemă: cum să facă bani. Nu ne spuneţi nici o noutate. Numai că nu se plâng atât. Ba mai mult, dacă aţi merge pe sate, aţi vedea că îşi muncesc peticul de pământ, pentru nimic, cu mai multă onoare ca noi…
Miki Nicolaescu se întunecă. Poate că regreta că mai călcase pe acolo. Oricum, din punctul lui de vedere, nu mai avea nici o importanţă. Cu o replică, însă, se simţea dator faţă de ceilalţi. Se voia, de bine, de rău, lider.
-Cu opinii de astea, spuse după ce îşi aprinse o ţigară, şi vrem să luăm puterea… Partid de trei lulele…
Cred că ultima remarcă îi scăpă fără voie, căci întoarse o privire grăbită spre cântăreţ şi domnişoara blondă.
-Partid de trei lulele, oameni de trei lulele, soartă de trei lulele, zise Vancu. Uitaţi-vă numai la noi, aici… Nu ştii dacă să plângi, sau să râzi. Cei mai buni dintre noi, dacă ar încăpea în speţa mediocrilor inteligenţi …
Toţi făţarnicii au pus mâna pe sufletul românesc!
-Grea ţară! rânji, înspre Vancu, “Porcarul”.
-Nu şi pentru securişti şi copii de securişti, i-o întoarse acesta. Aţi distrus o generaţie.
Spunând asta, se întoarse către “culţii” partidului.
Vă ascundeţi după aere scrobite, lipsa de scrupule şi impostura. Vă repugnă cei ca mine şi când îi întâlniţi, îi catalogaţi ca nepoliticoşi, necivilizaţi…
Suntem singurii care vă mai pun oglinda în faţă. Numai grosolănia mai are o şansă să le distrugă naivilor, ce aşteptau cu sufletul la gură salvarea de la voi, iluziile…Ororile îndurate prin puşcării de elita românească au fost îngrozitoare. Dar şi generaţia mea, care nu s-a cărat, a fost supusă unei “puşcării morale”. Ca şi poporul ăsta aflat mereu sub asediu… Ăsta-i românul. Nu poate duce un gând până la capăt, aşa cum nu duce o alianţă până la capăt. Se plâng de hoţi, dar dacă nu furi, te cataloghează imediat de prost… Când te gândeşti şi la ăştia de pe sate… Se duc la alegeri deşi ,ele nu înseamnă nimic, trucate dinainte. Trişorii te lasă să priveşti meciul din tribune… Şi chiar să te bucuri… Dar nu cumva să vrei să intri pe teren… Şi ţăranii sunt fericiţi când o mână de ticăloşi televizaţi le vizitează satul. Nu-i nimic de făcut, decât să te apuce o tristeţe iremediabilă! Şi să faci foame. De ne-am topi în Europa… Ce vă uitaţi la mine, ca la urs? Nu sunt destul de delicat?
Păi, dacă încercăm să vedem ce îi uneşte pe toţi politicienii de la noi, ce găsim? Vă spun eu: absenţa oricărui ideal, credinţe sau naivităţi. Ei îşi spun, “Praful de s-ar alege de ţara asta, că noi suntem mai importanţi decât ea“. Pot să jefuiască sălbatic pentru că electoratul, în starea în care se află, mai crede în ceva… Au ajuns un ţarc de oi pe mâna sălbăticiunilor…
-Eu nu sunt politician. Eu sunt om politic, îl corectă Leontinescu.
-Pe dracu om politic, zise Vancu, uitându-se la ploaia ce şiroia pe geam. De unde atâţia oameni politici?
O să ajungeţi la sapă de lemn în politică. Iar în timp, tot acolo, în cultură. Încă le mai puteţi arunca praf în ochi amărâţilor, care au fost prea îndobitociţi ca să îşi dea seama… Ca să faci politică mare, sau cultură mare… îţi trebuie eroism domnule!
Vancu îşi prinse capul în mâini şi rămase aşa câteva clipe. Până când, se vede că străfulgerat de o idee, se ridică, îşi dădu scaunul la o parte şi sprijinit cu o mână de perete, începu să se descheie la şireturi.
Ceilalţi se uitau consternaţi la el.
Îşi scoase ghetele murdare şi le puse pe masă.
-Domnilor, în pofida multor opinii, eu consider mila o trăire cât se poate de elevată. Pe care o încearcă doar cei puternici… pătrunşi de adevărata mândrie.
Apoi, în ciorapi, deschise uşa
A fost singura dată când l-am văzut pe Miki Nicolaescu trist. Îşi însoţi oftatul cu ciudatul desen curios al sprâncenelor. Dar îşi reveni repede, ca cineva pentru care astea erau fleacuri. Se poate să-şi fi amintit că era aşteptat la o masă bine stropită, cu o conversaţie inteligentă, unde se putea lăsa şi cu niscaiva donaţii.
Am observat că era şi singura dată când nu îşi “palmă
“Pot să comit, ca să zic aşa?” întrebă el, cu umilinţă în glas, pentru că-şi permitea să fie familiar; dar simţea că, într-un atare moment, gestul lui avea o tentă de solidarizare cu Nicolaescu. Îi arăta, cu alte cuvinte, că are curaj.
-Domnule Nicolaescu, zise Leontinescu, nu vă faceţi griji. Asta nu se va mai întâmpla. Vă scap eu de poetaşii ăştia de trei lulele.
-Nu credeţi că ar trebui să ne facem, toţi, un examen psihologic? întrebă ,serios, Vornicu, de după ochelarii de soare.
-Hai măi Miki, îl rugă domnişoara blondă, hai să ne cărăm de aici. Dă-i dracului…
Era nervoasă, căci se aşteptase la altfel de atenţii, decât la simple pupături de mâini, în vizitele ei de provincie.
Văzuse o expoziţie de icoane şi bătuse nişte apropouri, de damă bine educată, ca să-şi facă rost de o atenţie. Muzeografa îi tăie scurt apetitul, ironizând-o chiar, pentru asemenea apucături.
Ştiţi, se corectă ea către Leontinescu, noi la Bucureşti, în cercul nostru de prieteni, aşa ne înjurăm.
-Nu pot… nu se face… ce vrei să îmi pierd oamenii din teritoriu? îi întoarse Nicolaescu o grimasă.
-Domnule profesor, spuse roşu de indignare medicul bătrân, întâlnirea a fost foarte prost pregătită. Noi, şi arătă spre ceilalţi doi medici, nu am fost consultaţi defel. Ce caută, bunăoară, matracuca asta, aici? Arătă spre doamna cu pălărie.
Care, însă, îl strivi cu un zâmbet dispreţuitor, fără să dea vreun semn că ar avea de gând să plece.
Un moment de destindere veni tot de la bătrânul doctor. Scuzându-se de scleroză, îi înmână lui Nicolaescu un manuscris, unde compusese nişte poezii. Voia să îi cunoască acestuia opinia.
Ora era târzie, iar eu chiar m-am gândit să plec. Leontinescu la biroul secretarei gesticula nervos.
Am putut auzi şi câteva înjurături. Secretara îl întrebă doar dacă poate, ea, lua biroul acasă, în cazul în care partidul avea să se desfiinţeze. Aşa cum ea înţelesese din scandalul acela.
Încercând să evit bălţile adunate în trotuar, aproape îngheţat, mi-am spus că de scandaluri nu e scutită o familie; ce să mai aştepţi de la nişte partide care vor să ia puterea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu