Dacă aş încerca să îl aduc pe Wittgenstein aproape de o formă hieroglifică, sugerată de el ca ideală pentru înţelegerea limbajului, cea a unui Sfinx, sfios, cu degetul la buze, mi se pare cea mai potrivită.
El nu ne interzice să vorbim despre lucruri importante. Dar ni se atrage atenţia că ele s-ar putea să fie absurde sau inexprimabile. Dacă un limbaj oarecare se justifică drept o proiecţie logică a relaţiilor dintre obiectele care subzistă în lume, tot ceea ce este dincolo de limbaj ajunge să fie dincolo de lume.
Aşa încât, cele mai misterioase formulări din “Tractatus“ primesc caracterul unor magice interdicţii incantatorii, care sunt mai aproape de mistică decât de logică. Nu întâmplător ele fascinează cel mai mult căci, rămânând în interiorul modului său de a ridica probleme, ele “exprimă” mai mult decât argumentează.
Astfel, etica este inexprimabilă şi transcendentală, ca şi viaţa. Dar dacă lumea şi viaţa sunt acelaşi lucru (“Tractatus“ – 5.621) atunci încercarea de a le investi cu sens sau valoare ajunge absurdă. Acelaşi lucru este valabil pentru estetică.
Sufletul, subiectul, fericirea şi nefericirea, binele şi răul nu sunt parte din lume, căci nu pot fi “atacate“ logic şi atunci sunt “aruncate“ de gânditorul austriac, dincolo sau dincoace de lume. Este evident că “lumea ca reprezentare“, aşa cum o înţelegea Schopenhauer, este aceea care face să “alunece“ în afara ei filosofia şi toate marile întrebări legate de ea. “Absurdul“ pare să fie spaţiul unde ele trebuie să se odihnească pe veci. Cel puţin aşa înţelegea un anumit pozitivism de secol 20, sau şcoli analitice anglo-saxone , principala moştenire a autorului “Tractatusului“.
În cel mai bun caz i se recunoştea lui Wittgenstein în ordine filosofică, de către asemenea şcoli de gândire, un fel de demers kantian aplicabil limbajului. Şi Kant pornise tot de la premise matematice. În aceeaşi măsură în care Wittgenstein vedea filosofia ca pe o “activitate“ de epurare a limbajului de pseudoprobleme, gânditorul din Königsberg încercase să traseze limitele fireşti în care gândirea şi raţiunea trebuie să se păstreze firesc, pertinent şi modest, pentru a nu “deraia“ în contradicţii irezolvabile. “Absurdul“ lui Wittgenstein este gândirea deghizată în limbaj care a depăşit limitele trasate de Kant. În aceeaşi măsură în care Kant ceruse riguros diferitelor discipline ale spiritului, să nu se amalgameze prin ilicita depăşire a graniţelor specifice, Wittgenstein ne atenţionează că tot ceea ce intră în zona transcendentalului, nu poate face obiectul ştiinţelor naturii. Ultimele sunt interesate de “cum este lumea“, în timp ce Dumnezeu nu se revelează în lume, şi deci misticul şi filosoficul suportă orbirea şi mirarea a ceea ce este. Ele vin din răspunsul la interogaţia aristoteliană asupra existenţei ca existenţă, cea născătoare de metafizic, care în mistică rămâne încifrată în enigmaticul “Eu sunt cel ce sunt“.
“Lucrul în sine“ kantian, această veritabilă “gaură neagră a filosofiei“, de unde se originează “lumea“, “existenţa“ şi unde percepţia noastră va sfârşi prin moarte, este acel “ceva“ despre care Wittgenstein ne spune că este mai bine să se tacă.
În sfârşit, kantiană este invocarea neobosită a “limitei“ care la Wittgenstein ajunge o obsesie. Poate că “limita“ este “mijlocul“ cel mai important pus de gânditor în joc, cel mai intim, cel unde pare că se simte cel mai confortabil. Este locul unde Wittgenstein se opreşte pentru a nu aluneca în hău; limitele limbajului ajung limitele lumii, limitele logicii sunt limitele ei, subiectul nu face parte din lume, ci este o limită a ei, iar prin moarte lumea nu se schimbă, ci se termină. De unde strania propoziţie de la 6.4311: “Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte“. Consecinţa ei nu poate să fie decât “optimistă“ pentru marii creatori de religii, întrucât susţine ceea ce promit aceştia şi este “sorbit“ cu fior, deopotrivă cu împărtăşania, de credincios: faptul că moartea nu există şi că suntem nemuritori. Este postulatul fundamental pentru care bisericile secolului 21 se luptă pe viaţă şi pe moarte. Din îndoiala faţă de el şi privirea în gol se ridică spectrul materialismului şi al nihilismului în cârca postmodernităţii.
Până la urmă Wittgenstein justifică, pentru cel care are “ochi să vadă“, exact ceea ce el spune că ar trebui aruncat. Binele şi răul, frumosul şi urâtul, filosofia, credinţa şi chiar absurdul sunt cele mai importante pentru noi, chiar dacă despre ele este atât de greu să vorbeşti. Ele implică ceea ce este mai important în om şi doar fără ele lumea şi viaţa încetează să existe...literalmente, dar şi fizic.
Colecţiile de absurdităţi ale lui Wittgenstein din “Tractatus“, sunt mai importante decât divagaţiile din zona logicii matematice. Propoziţia 6, cu toate variaţiile ei, este mai gravă decât tot ceea ce o precede şi, în ultimă instanţă, poate să fie moştenirea sa cea mai importantă pentru filosofie.
Iată de ce Wittgenstein este mai mult filosof decât matematician. Mai mult estet, decât inginer. Mai mult mistic, decât logic…whatever that means, dacă nu cumva esenţa logicului nu este tot de natură mistică...
Cum altfel putem explica retragerea lui, ca ajutor de grădinar, la o mânăstire de lângă Viena pentru atâta amar de vreme?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu