(III) BUNUL EUROPEAN

Aşa se dorea , cel puţin , către sfârşitul vietii. In lucrările care au urmat lui “ Zarathustra “ al său , Nietzsche depăşise aproape toate iluziile legate de o posibilă Renaştere Germană.

Wagner, devenise de mult un “ caz “ şi nimic mai mult. De vină era , pe de-o parte , creştinismul prea evident din “Parsifal” dar şi un naţionalism de prea zgomotoasă şi proastă factură , pentru un estet ca Nietzsche. Cu renunţarea la Wagner, Nietzsche îşi lua rămas bun şi de la toţi zeii nordici, care umpleau până la refuz scenele muzicianului german. . Pâcla şi promiscuitatea Nordului nu se mai puteau constitui într-un ideal, aşa cum crezuse în studenţie.

Filozofia clasică germană era “ urmaşa” , transfigurarea prin sublimare a pastorului protestant In opera aforistică ,publicată după moartea sa şi adunată în“ Voinţa de putere“-cea mai amplu comentată de Heidegger- el considera că Reforma era varianta plebeiană, nordică a Renaşterii italiene. Ambele doriseră “emanciparea” individului de sub tutela unei autorităţi spirituale unice;dar în timp ce Renaşterea o făcuse în numele geniului creator- cel care îl anunţa pe Supraom- Reforma îl aşeza pe individ încă sub tirania relaţiei directe , neintermediate , cu Divinitatea.

Pentru autorul “ Naşterii Tragediei”, cu toate abstracţiile si îmbalsamarea sa conceptuală, filozofia germană nu depaşise fundamental subordonarea individului de către o divinitate mascată. “Lucrul în sine”, “Eul Absolut “ sau “Spiritul Absolut” mistificau şi îndepărtau individul de adevărata realitate, cea socotită până atunci aparentă şi, totuşi, considera Nietzsche , singura pertinentă. Filozofia de până la el îl sărăcea pe omul creator de ce era esenţial , în aceeaşi măsură în care noţiunea de Dumnezeu îl putea îndepărta de viaţa de aici şi acum, de simţuri, aparenţă şi trup…ultimul, adânc şi misterios.

Demersul hegelian, bunăoară, “ îngheţa “ istoria şi devenirea pe la 1805, în formula creaţiei sale filosofice şi a Statului Prusac. Dar tot cam pe atunci , şi tot la Jena, Statul Prusac aproape ca înceta să existe, şi asta datorită unui “fenomen European” , ce mătura Continentul cu individualitatea şi geniul său :Napoleon. Dealtfel, împăratul francez şi Goethe ,erau pentru Nietzsche ,ultimele produse veritabil europene, care prin anvergură se ridicaseră deasupra măruntei neputinţe naţionale. Ei prevesteau şi anunţau nu numai pe “Supraom”, dar şi Europa

Putem specula cu masură ceva mai departe şi să ne întrebăm în ce măsură “hegelienii de stânga”, deci Marx şi comunismul, nu au eşuat tot într-o abstracţie (societatea perfectă),cu origine îndepărtată în aceeaşi clasică filosofie, a cărei “rediscutare valorică” Nietzsche o considera necesară.

Imperiul lui Bismarck işi scotea tot mai mult la iveală stângăciile şi anumite complexe legate de Europa; Nietzsche nu îşi făcea iluzii prea mari în privinţa acestei alcătuiri istorice ce începea să domine Europa. Ii lipsea cultura mare şi o anume “ detaşare “ superioară, pe care regatele vechi le aveau…cum era Franţa lui Ludovic al XIV –lea, care ajunsese la clasicism. Dar când Nietzsche se întorcea către Germania timpului său, nu găsea în ea nici o figură de talie europeană. Reichul era , totuşi , prea provincial. Si naţionalismul propovăduit de acesta nu avea cum să ducă la o unitate Europeană ca , de altfel, oricare alt naţionalism din Europa. Toate tendinţele centrifuge ale continentului nostru erau departe de sinteza realizată de vechii greci. Si acolo , spartanii sau atenienii aveau o conştiintă exacerbată a propriei individualităţi, dar şi credinţa unei misiuni civilizatorii unice. Ei făcuseră în spiritualitate sinteza Orientului şi ştiau précis, că exact în acel moment, îl depăşiseră şi istoric. Cu ei începea Occidentul dar , se întreba Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea , are Europa măruntelor naţionalisme o asemenea siguranţă de sine ?

La fel de puţin europeană părea a fi politica vremii sale. Regalitatea ajunsese la dispoziţia marilor averi, iar regii simple instrumente ale acestora. Cu “moartea lui Dumnezeu “, şi regalitatea ajunsese cu “gâtul pe butuc”.De o elită tradiţională a vechii nobilimi şi de partide ale acesteia, nu mai putea fi vorba. Revoluţiile amalgamaseră nu numai criteriile valorice, dar şi clasele sociale. Nostalgicii vechii nobilimi priveau prea mult spre trecut , când noua elită trebuia să treacă prin focul purificator al nihilismului. Raţionalitatea istoriei până să îşi găsească o nouă credinţă sau ideal, trebuia să depaşească în mod necesar Nihilismul. Nietzsche când propovăduia nihilismul ,ca o etapă ce va veni, nu o prescria doar Europei , dar în primul rând acesteia . Socialismul era, din punctul lui de vedere, o anticameră a acestuia, dar una cu evidente reverberaţii creştine; deci nu un veritabil nihilism care anulează, pur şi simplu , toate zeităţile şi valorile trecute.

Printre altele , Noica îi reproşa lui Heidegger şi faptul că pierduse prea mult timp cu Nietzsche , un “ moralist “ ( “ Jurnalul de la Păltiniş “). S-ar putea ca Noica să nu fi înţeles că aforistica lui Nietzsche deschidea pentru viitor intuiţii ce erau emblematice pentru Heidegger. Este suficient să mergi în câteva biserici din Occidentul European ca să realizezi că Heidegger avea dreptate. Bisericile sunt aproape goale; ele au audienţă mai degrabă din raţiuni estetice-concerte- decât strict religioase. Suntem în plin nihilism,deci în plin Nietzsche .Heidegger este de acord cu Nietzsche că această etapă din evoluţia omului este de neevitat la scară planetară: este etapa finală a aventurii Raţiunii şi Raţionalităţii, care odată cu Socrate încheie Presocratismul şi deschide drumul Occidentului .

In afară de acest nihilism anunţat zgomotos pentru Europa, mai este Nietzsche şi prin altceva European ?

In ciuda unor greşeli de intepretare, atât Supraomul cât şi viitorul European nu pot abdica de la cultură. Europa în comparaţie cu alte creaţii istorice e rezultatul unei tradiiţii elene, dar şi creştine ,care au spiritualizat şi adâncit omul. Chiar dacă răstoarnă toate valorile de pâna la el, europeanul viitorului este clasic în comparaţie cu un american, bunăoară. Ideea profundă de aici este aceea a unei moşteniri culturale, de la care Europa unită nu poate face rabat fără a se nega pe sine , chiar în plin nihilism.

In aceeaşi ordine de idei , precum vechii greci au făcut sinteza Orientului , Europa are şansa unei sinteze, nu numai a diferitelor naţionalisme dinăuntrul ei, dar, pe premise nihiliste, chiar a Estului şi a Vestului , a Nordului şi a Sudului.

Nu de puţine ori, filosofia sa a fost interpretată ca un “program” al individualismului radical. După atâtea “isme” care în secolul 20 au dizolvat efectiv umanitatea, în fel de fel de abstracţii , există şi în individualismul lui Nietzsche resurse pentru sugestii generoase în ceea ce priveşte viitorul Europei. Este acea Europa unită ,a respectului pentru indentităţi de orice fel : etnice , lingvistice , culturale , naţionale- în fond , singura Europă care ar putea supravieţui fără sa eşueze în experimente de natura conflictelor din fosta Iugoslavie.

In sfârşit , adânc european este şi idealul autodepaşirii de sine, care a mistuit în trecut Europa ştiintei , tehnologiei , cruciadelor şi a colonialismului. Spengler definea acest spirit ca fiind Faustic. Era moştenirea europeanului Goethe , cel care în numele unui deziderat înalt de cultură şi umanitate , refuza să se piardă în minoratul bâlciului naţional care începea să devoreze , deja , Continetul.

Cu puţin timp înainte de a-şi pierde minţile , nu încetase a se considera înca un “ bun European “Ataşa o atare “ credinţă” ,implicit, într-o scrisoare trimisă lui Georg Brandes, din Nisa, în 1887, de următoarul paradox : “ Mă bucur sincer că un atât de bun european şi misionar al culturii , cum sânteţi dvs., va face pentru viitor parte dintre cititorii mei (…)

Fireşte că aceasta vă va aduce unele mizerii.-Eu însumi nu mă îndoiesc că scrierile mele sânt , pe undeva , încă < foarte germane> “

(II) PRIVIND ÎN GOL

Dacă aş încerca să îl aduc pe Wittgenstein aproape de o formă hieroglifică, sugerată de el ca ideală pentru înţelegerea limbajului, cea a unui Sfinx, sfios, cu degetul la buze, mi se pare cea mai potrivită.

El nu ne interzice să vorbim despre lucruri importante. Dar ni se atrage atenţia că ele s-ar putea să fie absurde sau inexprimabile. Dacă un limbaj oarecare se justifică drept o proiecţie logică a relaţiilor dintre obiectele care subzistă în lume, tot ceea ce este dincolo de limbaj ajunge să fie dincolo de lume.

Aşa încât, cele mai misterioase formulări din “Tractatus“ primesc caracterul unor magice interdicţii incantatorii, care sunt mai aproape de mistică decât de logică. Nu întâmplător ele fascinează cel mai mult căci, rămânând în interiorul modului său de a ridica probleme, ele “exprimă” mai mult decât argumentează.

Astfel, etica este inexprimabilă şi transcendentală, ca şi viaţa. Dar dacă lumea şi viaţa sunt acelaşi lucru (“Tractatus“ – 5.621) atunci încercarea de a le investi cu sens sau valoare ajunge absurdă. Acelaşi lucru este valabil pentru estetică.

Sufletul, subiectul, fericirea şi nefericirea, binele şi răul nu sunt parte din lume, căci nu pot fi “atacate“ logic şi atunci sunt “aruncate“ de gânditorul austriac, dincolo sau dincoace de lume. Este evident că “lumea ca reprezentare“, aşa cum o înţelegea Schopenhauer, este aceea care face să “alunece“ în afara ei filosofia şi toate marile întrebări legate de ea. “Absurdul“ pare să fie spaţiul unde ele trebuie să se odihnească pe veci. Cel puţin aşa înţelegea un anumit pozitivism de secol 20, sau şcoli analitice anglo-saxone , principala moştenire a autorului “Tractatusului“.

În cel mai bun caz i se recunoştea lui Wittgenstein în ordine filosofică, de către asemenea şcoli de gândire, un fel de demers kantian aplicabil limbajului. Şi Kant pornise tot de la premise matematice. În aceeaşi măsură în care Wittgenstein vedea filosofia ca pe o “activitate“ de epurare a limbajului de pseudoprobleme, gânditorul din Königsberg încercase să traseze limitele fireşti în care gândirea şi raţiunea trebuie să se păstreze firesc, pertinent şi modest, pentru a nu “deraia“ în contradicţii irezolvabile. “Absurdul“ lui Wittgenstein este gândirea deghizată în limbaj care a depăşit limitele trasate de Kant. În aceeaşi măsură în care Kant ceruse riguros diferitelor discipline ale spiritului, să nu se amalgameze prin ilicita depăşire a graniţelor specifice, Wittgenstein ne atenţionează că tot ceea ce intră în zona transcendentalului, nu poate face obiectul ştiinţelor naturii. Ultimele sunt interesate de “cum este lumea“, în timp ce Dumnezeu nu se revelează în lume, şi deci misticul şi filosoficul suportă orbirea şi mirarea a ceea ce este. Ele vin din răspunsul la interogaţia aristoteliană asupra existenţei ca existenţă, cea născătoare de metafizic, care în mistică rămâne încifrată în enigmaticul “Eu sunt cel ce sunt“.

“Lucrul în sine“ kantian, această veritabilă “gaură neagră a filosofiei“, de unde se originează “lumea“, “existenţa“ şi unde percepţia noastră va sfârşi prin moarte, este acel “ceva“ despre care Wittgenstein ne spune că este mai bine să se tacă.

În sfârşit, kantiană este invocarea neobosită a “limitei“ care la Wittgenstein ajunge o obsesie. Poate că “limita“ este “mijlocul“ cel mai important pus de gânditor în joc, cel mai intim, cel unde pare că se simte cel mai confortabil. Este locul unde Wittgenstein se opreşte pentru a nu aluneca în hău; limitele limbajului ajung limitele lumii, limitele logicii sunt limitele ei, subiectul nu face parte din lume, ci este o limită a ei, iar prin moarte lumea nu se schimbă, ci se termină. De unde strania propoziţie de la 6.4311: “Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte“. Consecinţa ei nu poate să fie decât “optimistă“ pentru marii creatori de religii, întrucât susţine ceea ce promit aceştia şi este “sorbit“ cu fior, deopotrivă cu împărtăşania, de credincios: faptul că moartea nu există şi că suntem nemuritori. Este postulatul fundamental pentru care bisericile secolului 21 se luptă pe viaţă şi pe moarte. Din îndoiala faţă de el şi privirea în gol se ridică spectrul materialismului şi al nihilismului în cârca postmodernităţii.

Până la urmă Wittgenstein justifică, pentru cel care are “ochi să vadă“, exact ceea ce el spune că ar trebui aruncat. Binele şi răul, frumosul şi urâtul, filosofia, credinţa şi chiar absurdul sunt cele mai importante pentru noi, chiar dacă despre ele este atât de greu să vorbeşti. Ele implică ceea ce este mai important în om şi doar fără ele lumea şi viaţa încetează să existe...literalmente, dar şi fizic.

Colecţiile de absurdităţi ale lui Wittgenstein din “Tractatus“, sunt mai importante decât divagaţiile din zona logicii matematice. Propoziţia 6, cu toate variaţiile ei, este mai gravă decât tot ceea ce o precede şi, în ultimă instanţă, poate să fie moştenirea sa cea mai importantă pentru filosofie.

Iată de ce Wittgenstein este mai mult filosof decât matematician. Mai mult estet, decât inginer. Mai mult mistic, decât logic…whatever that means, dacă nu cumva esenţa logicului nu este tot de natură mistică...

Cum altfel putem explica retragerea lui, ca ajutor de grădinar, la o mânăstire de lângă Viena pentru atâta amar de vreme?