PDL- KAPUT ?

Evenimentele recente din PDL au declanşat, cum era şi de aşteptat, o avalanşă de explicaţii şi de scenarii , mai mult sau mai puţin fanteziste.

Sunt invocate onoarea, scenarii de manipulare sau simple răfuieli de tip “ PolitBirou “, de la vârful partidului de guvernământ.

Toate aceste explicaţii pot să surprindă crâmpeie de adevăr, dar în opinia mea, păcătuiesc prin aceea că se găsesc prea “ aproape “ de ceea ce se întâmplă.

Individualităţile celor implicaţi în “ carnagiul “ luptei pentru putere din PDL, se rezolvă într-o ecuaţie mai amplă, unde miza este politică, dacă nu istorică.

O privire mai detaşată, aruncată de ceva mai “ sus “ asupra acestor “ ghionturi “ colegiale, s-ar putea să ne spună mai multe despre ceea ce se întâmplă.

În cartea lui Alexandre Dorozinsky, apărută în 2001, “ Moi, Vladimir Oulianov, dit Lenin” , apare o mărturie a fondatorului bolşevismului, după care esenţa comunismului este iacobinismul. De fapt, sugestia era aceea că specificul comunismului constă în teroarea iacobinismului, în teroarea de stat, exercitată asupra propriilor cetăţeni.

Decizia cea mai importantă luată de Lenin după preluarea puterii a fost înfiinţarea C.E.K.A., transformată ulterior în KGB. Prin CEKA a lichidat Lenin aristocraţia, monarhia şi elita culturală a Rusiei Ţariste. Prin CEKA-KGB şi-a lichidat Stalin adversarii politici, pe cei din troică- Kamenev, Zinoviev- apoi pe Buharin, dar şi pe capii armatei.

Un secretar al lui Stalin, fugit în Occident , relatează în memoriile sale că georgianul pierdea destul de mult timp, în biroul său de la Kremlin, cu ascultarea telefoanelor colegilor săi.

Bătălia de la Stalingrad s-a desfăşurat cu pistolul comisarilor politici în ceafa ruşilor, aşa cum, de bomba atomică Beria a făcut rost prin idealismul competitorilor săi capitalişti.

“ Partidul Comunist “, “ Statul “, din Europa de Est, a fost în primul rand urmaşa CEKA, dar având un parfum local, de la ţară la ţară.

Este de presupus că prăbuşirea comunismului a obligat şi aceşti veritabili strigoi să se reformeze şi să se drapeze în haine democratice- şi “ Armani “-,deopotrivă, de la caz, la caz.

Şi pentru că trebuiau să poarte un nume, ca în creaţia demiurgică a lumii, aceştia au ajuns reuşite antreprenoriale, jocuri piramidale, partide politice sau uniuni de creaţie. Cei mai norocoşi sau mai puţin norocoşi, de la caz la caz, s-ar putea să fi rămas doar analişti politici sau deontologi.

Există ceva ce este caracteristic tuturor acestor foşti strigoi, indiferent de domeniul unde au performat. Un fel de notă comună : nu au nici un fel de ideal, sunt foarte adaptabili la vremuri în schimbare, au relaţii, mult cinism şi sunt interesaţi doar de bani.

Este evident că aceste specimene sunt cele care performează cel mai bine, atunci când democraţia şi competiţia economică sunt nebuloase, sau doar mimate, de circumstanţă.

Pentru comunităţi sau medii politice naive, acestea sunt precum buruienile aduse într-un mediu de seră. Şansa lor la averi fabuloase sau destine politice spectaculoase depinde de aducerea la prag de sărăcire a celor mulţi- cu cât mai mulţi, cu atât mai bine- sau de parazitarea şi distrugerea deplină a altor competitori politici.

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă acum în PDL, nu este lipsit de înţeles să încercăm o foarte aproximativă şi sumară schiţă a acestui partid.

De la PDL-istul bătrân, “ învechit în rele “ şi până la cel “ crud “, înfometat de afirmare, în general se admite că acesta nu se prea omoară după aspectele doctrinare, este bun la poker, dar şi la afaceri pe spatele statului, nu are scrupule în a parveni cu orice preţ şi pe orice preţ şi, în general, se uită ironic la cei care respectă naiv şi candid alianţe sau reguli, de orice fel ar fi acestea. Pe PDL-ist îl interesează, de regulă, contractul, comisionul sau, la o scară mai mică, “ deconcentrata “, în detrimentul spiritului. De unde siluirea şi călcarea în picioare, cu cinism, a regulii şi a regulamentului, de orice fel, fie el Constituţie sau Regulament de Cameră.

Trebuie să admitem că PDL-ul este o construcţie politică ajustată din “ mers “, în jurul banilor, a afacerilor şi a relaţiilor. Nu considerente doctrinare sau de ideal au fost cele care au dus la apariţia PDL-ului. Eventualele nuanţe doctrinare, timide şi acelea, au fost târzii şi fără efecte serioase asupra acestui partid. În general i se reproşează tocmai absenţa oricărei doctrine , pentru a fi un partid în adevăratul sens al cuvântului…doctrina este tocmai aceea care la nivel politic semnifică acel “ grăunte “ de ideal, de credinţă, ce transcende portofelul şi buzunarul interesului personal, înspre nevoile comunităţii.

Proaspăta şi prea tardiva- în opinia mea- tentativă de a oferi un filon doctrinar PDL-ului, de către domnii Baconschi şi Paleologu Jr., semnifică tocmai încercarea disperată de a “ cârpi “ o gaşcă adunată de trecut, bani şi afaceri, cu apa de trandafiri a lustrului doctrinar.

Toate aceste caracteristici mentale şi de comportament, susţinute de acel factor X, sugerat la începutul acestor consideraţii, au sfârşit prin a genera acest amestec “ exploziv “, care este PDL-ul pentru politica românească.

Factorul X şi-a demonstrat din plin eficacitatea la alegerile prezidenţiale din 2009.Este vorba de acele susţineri pentru Traian Băsescu şi treceri la PDL în ceasul al 12-lea, năucitoare şi fără nici o noimă…dacă nu ar fi fost exersate, iarăşi, la acele dezertări, pentru reconfigurarea unei majorităţi parlamentare fidelă preşedintelui. Ultima a anulat practic toată zdroaba recentelor alegeri parlamentare, le-a redus la 0 şi a demonstrat că doctrine, campanie electorale sau tone de afişe, nu înseamnă mare lucru pentru cei stăpâni peste dosare, trecut şi informaţie…Fapt grav care reduce Parlamentul la o anexă a unor Servicii , dosare, bani sau la un trecut nebulos, folosit ca şi armă politică.

Dacă adăugăm aici o formaţiune “ moşită “ peste noapte, din neant, precum UNPR-ul, şi ridicată la procente ameţitoare , afirmaţiile făcute în mass-media despre concentrarea masivă a urmaşelor fostei Securităţi în zona de influenţă a PDL-ului, pot să depăşească simpla zonă a speculaţiei.

Dar atunci “ Procesul Comunismului “, făcut sub umbrela PDL-ului, devine bătaia de joc a Diavolului, dar a celui menţinut încă în Mausoleul din Piaţa Roşie.

PDL-ul este moştenitorul efigiei încremenite de acolo şi a unui NEP postcomunist, adaptat fără scrupule la al doilea deceniu postrevoluţionar.

Fără îndoială că, la nivel de “ cosmetizare politică “, PDL-ul a încercat din răsputeri să se rupă de acea efigie…

Primul debuşeu s-a încercat în direcţia partidelor românesti istorice.

Proiectul “ Stoica “ s-a exersat în direcţia PNL-ului. Guvernarea lui Tăriceanu şi banii lui Patriciu au blocat această direcţie.

Proiectul “ Miluţ “ s-a orientat înspre PNŢ- proiect reluat acum, pare-se sub emblema lui Baconschi- dar aici s-a lovit de idealiştii adevăratului PNŢ, cu atât mai greu de “ înghiţit “ , cu cât este vorba de oameni care iau prea în serios doctrina- de altfel, prin chiar aceasta, cu toată puţinătatea lor în sondaje, verifică definiţia înaltă a lui Petre Carp despre omul politic şi se “ definesc “ politic prin chiar refuzul formulei lui Caragiale , şi anume, că partide europene, grupate în jurul unei doctrine,…la noi nu există.

S-a încercat înspre naţionalismul lui Vadim, prin PP-ul lui Dan Diaconescu, dar reacţia românilor nu a ajuns la pretenţiile înalte ale PDL. 8 procente, acum, este prea puţin pentru a te eterniza la putere.

Deci, remanierea şi trimiterea la “ plimbare” a lui Berceanu şi Videanu, demisia lui Blaga, luptele pentru putere din PDL, au la origine consideraţii despre onoare sau simple reglări de conturi ?

Nu , şi iarăşi nu.

Explicaţia se găseşte în faptul că toate “ ingineriile politice “ de pâna acum, făcute doar la vârf, în sânul clasei politice ca întreg, prin intermediul influenţei, a banilor, a Serviciilor Secrete şi al alianţelor şi care s-au dovedit eficace până în acest moment, acum nu mai au nici un efect în faţa crizei şi a suferinţelor populaţiei. O simplă cosmetizare la vârf nu ţine loc de foame, de salarii şi de pensii.

PDL-ul este în cădere abruptă şi Traian Băsescu, Elena Udrea, Blaga, Videanu şi Berceanu au acumulat prin Servicii, relaţii, bani şi dominaţie politică un asemenea potenţial, încât ei nu se concep şi nu pot fi concepuţi în afara eşicherului politic.

În bună tradiţie românească, ei nu pot migra la alte partide. Nu ar fi acceptaţi sau, la puterea pe care o au, ar “pedeliza” acel partid care i-ar accepta. Ar pune stăpânire pe el…

Dar şi-ar putea cineva să îşi imagineze pe Elena Udrea în postura jenată a unui Dudu Ionescu, ce îl ruga pe moderator să fie prezentat doar ca fost ministru, şi nu ca simplu membru al PDL ?

PDL-ul nu are nici o ieşire, în nici o direcţie. Ei şi-au tăiat toate punţiile şi singura ieşire este aceea …de a avea partid. Ceva mai mult decât doar trecerea pragului electoral. Ceva care să conteze în viitoarele jocuri efective de putere.

Tot acest uriaş angrenaj de servicii secrete, bani , relaţii şi influenţă se va transforma în nimic, cu consecinţe catastrofale pentru corifeii lui, dacă alegerile viitoare nu sunt abordate cu un partid puternic.

Acesta este motivul aruncării faimoasei triplete” BVB” în afara guvernului.

Pentru ei, dar şi pentru celelalte partide, este o bătălie pe viaţă şi pe moarte.

ECCE HOMO !

În discursul public din afara PNT- ului, se face tot mai des referire la Corneliu Coposu şi Ion Raţiu.

Dintr-un anumit punct de vedere, invocarea acestor imagini politice, este uşor de înţeles.

În “ pustietatea “ de personalităţi, care a “ lovit “ România, mai rău decât un cancer naţional, oamenii se uită cu înfrigurare şi ardoare , către ceea ce au avut mai bun, imediat după Revoluţie. Se întorc spre ei obosiţi, după ce au fost invariabil înşelaţi de toţi falşii idoli şi chipuri de lut la care, legislatură după legislatură, s-au tot închinat.

Încă îl mai caută pe cel “ ales “, nu de false sondaje sau alegeri măsluite, ci de “ ceruri “, pentru a spune “ Iată omul ! “.

Se găseşte în această atitudine a celor mulţi, şi o uşoară remuşcare. In 1990, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu , cu instinctul infailibil al omului mare şi al unor vizionari ce vedeau în viitor, au avut flerul de a lua în răspăr opinia publică manipulată.

În faţa unor turbaţi ce voiau să îl linşeze, celebrul “ Papion “ arăta cu un zâmbet şi o desăvârşită politeţe anglo- saxonă , că el, cel care în sondaje era creditat la prezidenţialele din 1990 cu doar 2 %, el reprezenta Vestul şi viitorul.

Astăzi, mulţi se întreabă unde am fi fost noi şi România, dacă acum 20 de ani l-am fi avut

Preşedinte pe Ion Raţiu…cred că nu întâmplător Societatea Civilă, atât cât o fi rămas din ea, şi-a luat ca simbol un papion.

Corneliu Coposu a câştigat alegerile pentru PNT şi Emil Constantinescu de dincolo de mormânt, dar dacă nu s-ar fi prăpădit, atât partidul său cât şi societatea românească, ar fi intrat altfel în secolul 21.

Altceva este straniu şi cu totul de neânţeles. Ceva care ridică multe semne de întrebare.

Este vorba de momentul în care cei doi ţărănişti, sunt invocaţi până la paroxism şi exasperare de lideri politici sau de creatori de opinie.

Îl vedem pe Adrian Năstase, înţelepţit, declarând că, pe măsură ce se apropie de crepusculul vieţii,- şi pe măsură ce o “ încasează “, am spune noi- îl înţelege tot mai mult pe Corneliu Coposu. Sensul celor spuse ar fi acela că, fostul prim-ministru, a avut revelaţia faptului că omul politic mare este un soi de pedagog al neamului, care nu se grăbeşte atât să pună mâna pe vreo funcţie în stat, cât să îi pregătească pe alţii pentru asta.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu.

Şi el a declarat ritos că se doreşte un fel de Corneliu Coposu. Şeful liberal stie foarte bine că a ajuns deputat în 1992, pentru că P.A.C.-ul a fost primit în CDR de către Coposu.

Şi mai bines ştie că PNL-ul,atunci, era fărămiţat în şi mai multe facţiuni neputincioase decât este PNT-ul acum- Doamne fereşte de mai rău…- PL- 93, PNL- Cerveni, PNL…Crin Antonescu a ajuns în PL-93 printr-o grupare desprinsă din PAC de Stelian Tănase- mentorul său pâna la un punct- şi apoi prin acesta în PNL-ul acceptat de Coposu în CDR.Se ştie că prin aceasta, Coposu a salvat PNL-ul de la dispariţia definitivă de pe eşicherul politic.

Dincolo de toată această veritabilă alchimie a supravieţuirii în Parlament, rămâne un fapt de necontestat că, implicit, PNL-ul şi Crin Antonescu îşi datorează destinul şi lui Corneliu Coposu. Astfel că declaraţia liderului liberal pare şi mai justificată, decât cea a lui Adrian Năstase.

Doar că de aici şi până la fapte, Crin Antonescu se împotmoleşte. Fostul prezidenţiabil rămâne cel mai tare în vorbe şi declaraţii. Este tare în fleancă, ceea ce este o calitate în politică, deşi C.Coposu vorbea mai puţin şi făcea mai multe. Se dovedeşte că este mai uşor să vorbeşti, decât să faci.De altfel, dacă PNL-ul o să o ţină multă vreme aşa, va ajunge o veritabilă “ Companie de Sunet “…

Crin Antonescu a trecut pe lângă un moment astral. Am sperat multă vreme că el va întoarce “ seniorial “ PNT-ului, serviciul făcut PNL-ului de C. Coposu. Ar fi dat dovadă de generozitate, apanajul spiritelor cu adevărat suverane.

S-ar fi aşezat lângă Coposu în istorie, ca cel care a salvat celălalt partid istoric.

La o privire în mare, i-ar fi cerut-o şi interesul de partid şi cel personal.

Este de presupus că PNL-ul la parlamentare, şi el ca şi prezidenţiabil, vor fi, etern, în poziţia de “ vioara a doua “. Singura sa şansă, pentru a se apropia de 50 %, era aceea de a se prezenta ca şef al unei coaliţii de dreapta. Crin Antonescu aşteaptă încununarea carierei sale politice , ca prim-ministru sau preşedinte, de la complicate şi iraţionale calcule, care includ PSD-ul, PDL-ul sau pe Klaus Iohannis…

Dar nu este totuna cum şi cu cine ajungi la demnităţi…sunt compromisuri pe care Coposu nu le-ar fi făcut.

Crin Antonescu ar putea replica faptul că partidul, “ baronii “ săi, nu l-ar urma într-un demers de alianţă cu PNT-ul. Asta ar fi poate valabil pentru Norica Nicolai care, trebuie privită condescendent atunci când , poate, din jenă, nu mai dă şanse ţărăniştilor, după ce a ajuns parlamentar prin PNT.

La procentele pe care le are în avans faţă de partidul său, Crin Antonescu a demonstrat deja că, dacă vrea, îşi poate impune voinţa celor din PNL.

La scara istoriei de după 2000 , cel puţin, rămâne gravă şi tulbure întrebarea : cum este posibil ca Ion Raţiu şi Corneliu Coposu să fie permanent ridicaţi în slăvi, iar partidul lor să se zbată între 1 şi 2 procente ?

Ce ne scapă aici ? Ce nu ştim noi, şi alţii stiu ?

În mod logic, personalităţile mari apar pe premise oferite de marile partide. Dar şi reciproca este valabilă. De ce atunci, când Coposu şi Raţiu sunt aproape mitizaţi, partidul lor este aruncat, exact în acelaşi moment, de sondaje, deontologi, analişti şi lideri, în deriziune ?

Răspunsul este dat de modul cum sondaje, analişti şi lideri de opinie au ridicat , de-a valma, jocuri piramidale sau partide politice, apărute din neant, în încrederea publică sau sondaje, pentru ca, după ce şi-au împlinit misia, să le facă să dispară , în acelaşi neant.

Să ne aducem aminte cum formaţiuni şi creaţii politice apărute peste noapte, precum APR, PLD , UNPR şi PP au fost creditate de sondaje şi analişti cu scoruri de neconceput. Chiar dacă acele sondaje au fost false dintru început, repetate de mii de ori pe televiziuni şi ziare, ele s-au impus în mod nociv, ca unice opţiuni de vot pentru un popor debusolat şi minţit. Veritabile “ jocuri piramidale politice “ au dispărut , după ce au promovat tot ceea ce era mai ocult şi mai obscur pentru politica românească.

Într-un sens invers, prin aceeaşi “ genetică politică “, păguboasă, poate că un partid politic precum PNT-ul, care cel puţin prin nume reprezintă interesele a jumătate din populaţia ţării, aşezată la sate, a fost marginalizat către prăpastia societăţii.

Dar dacă PNT-ul, dincolo de ura inoculată populaţiei în ceea ce îl priveşte, este mai sus în sondaje ?

Se poate replica faptul că sondajele au fost confirmate de alegeri…dar dacă şi alegerile au fost trucate ? Dar dacă voturile au fost “ numărate “ chiar de urmaşii instituţionali ai lui Stalin, în varianta lor românească ?

Aici trebuie să amintim că de 10 ani – altă “ inginerie politică diabolică “- PNT-ul nu a mai avut- la modul esenţial, în care şi-ar fi putut face cunoscut mesajul- acces la marile televiziuni.

Care este problema aici, ar putea întreba cu multă candoare cineva ?

Tocmai aceasta, şi anume, că partidele parlamentare actuale, s-ar putea să nu mai reprezinte nevoile reale ale societăţii româneşti, pentru că vorbim de nişte creaţii artificiale, prin care, până la un punct, s-a mistificat viaţa şi competiţia politică reală.

Atunci când oamenilor li se oferă spre a alege, prin lege, bani, sondaje şi analişti, doar anumite opţiuni şi doar acelea, politicul este “ îmbolnavit”, fals şi deficitar din punctual de plecare.

Una peste alta, nu ar mai trebui să ne minunăm că, invariabil, ţării îi merge rău, că oamenii sunt la limita disperării , că nu se recunosc în cei care îi reprezintă şi că întreg sistemul politic este pus sub semnul întrebării.

Nici un partid nu se confundă atât de tragic cu soarta poporului roman, acum mereu dezbinat, mereu înşelat, precum PNT-ul. Suferă, la nivel politic, şi nu numai ,ca şi majoritatea românilor. Dar atunci, acesta poate să fie şi un motiv de mândrie.

A fost o vreme în care mi-am dorit să fi prins vremuri mai faste ale PNT-ului. Îmi închipui, că atunci o fi fost mai uşor..

Acum îmi spun că , de fapt, ar trebui să am un oarecare orgoliu.Nu aş vrea să fac parte nici din acea veritabilă Mare Adunare Naţională, mereu umilită de Traian Băsescu, şi nici din vreun partid de acolo, ce îşi zice parlamentar. Sunt la fel de neputincioşi ca şi extraparlamentarul PNTCD.

Peste toate acestea, in durftiger Zeit, mi se pare că planează chipul de “ Ecce Homo “, al lui Corneliu Coposu.

Dar acela contorsionat de boală şi suferinţă, aşa cum îl vedem în unele portrete din anii târzii.

(III) BUNUL EUROPEAN

Aşa se dorea , cel puţin , către sfârşitul vietii. In lucrările care au urmat lui “ Zarathustra “ al său , Nietzsche depăşise aproape toate iluziile legate de o posibilă Renaştere Germană.

Wagner, devenise de mult un “ caz “ şi nimic mai mult. De vină era , pe de-o parte , creştinismul prea evident din “Parsifal” dar şi un naţionalism de prea zgomotoasă şi proastă factură , pentru un estet ca Nietzsche. Cu renunţarea la Wagner, Nietzsche îşi lua rămas bun şi de la toţi zeii nordici, care umpleau până la refuz scenele muzicianului german. . Pâcla şi promiscuitatea Nordului nu se mai puteau constitui într-un ideal, aşa cum crezuse în studenţie.

Filozofia clasică germană era “ urmaşa” , transfigurarea prin sublimare a pastorului protestant In opera aforistică ,publicată după moartea sa şi adunată în“ Voinţa de putere“-cea mai amplu comentată de Heidegger- el considera că Reforma era varianta plebeiană, nordică a Renaşterii italiene. Ambele doriseră “emanciparea” individului de sub tutela unei autorităţi spirituale unice;dar în timp ce Renaşterea o făcuse în numele geniului creator- cel care îl anunţa pe Supraom- Reforma îl aşeza pe individ încă sub tirania relaţiei directe , neintermediate , cu Divinitatea.

Pentru autorul “ Naşterii Tragediei”, cu toate abstracţiile si îmbalsamarea sa conceptuală, filozofia germană nu depaşise fundamental subordonarea individului de către o divinitate mascată. “Lucrul în sine”, “Eul Absolut “ sau “Spiritul Absolut” mistificau şi îndepărtau individul de adevărata realitate, cea socotită până atunci aparentă şi, totuşi, considera Nietzsche , singura pertinentă. Filozofia de până la el îl sărăcea pe omul creator de ce era esenţial , în aceeaşi măsură în care noţiunea de Dumnezeu îl putea îndepărta de viaţa de aici şi acum, de simţuri, aparenţă şi trup…ultimul, adânc şi misterios.

Demersul hegelian, bunăoară, “ îngheţa “ istoria şi devenirea pe la 1805, în formula creaţiei sale filosofice şi a Statului Prusac. Dar tot cam pe atunci , şi tot la Jena, Statul Prusac aproape ca înceta să existe, şi asta datorită unui “fenomen European” , ce mătura Continentul cu individualitatea şi geniul său :Napoleon. Dealtfel, împăratul francez şi Goethe ,erau pentru Nietzsche ,ultimele produse veritabil europene, care prin anvergură se ridicaseră deasupra măruntei neputinţe naţionale. Ei prevesteau şi anunţau nu numai pe “Supraom”, dar şi Europa

Putem specula cu masură ceva mai departe şi să ne întrebăm în ce măsură “hegelienii de stânga”, deci Marx şi comunismul, nu au eşuat tot într-o abstracţie (societatea perfectă),cu origine îndepărtată în aceeaşi clasică filosofie, a cărei “rediscutare valorică” Nietzsche o considera necesară.

Imperiul lui Bismarck işi scotea tot mai mult la iveală stângăciile şi anumite complexe legate de Europa; Nietzsche nu îşi făcea iluzii prea mari în privinţa acestei alcătuiri istorice ce începea să domine Europa. Ii lipsea cultura mare şi o anume “ detaşare “ superioară, pe care regatele vechi le aveau…cum era Franţa lui Ludovic al XIV –lea, care ajunsese la clasicism. Dar când Nietzsche se întorcea către Germania timpului său, nu găsea în ea nici o figură de talie europeană. Reichul era , totuşi , prea provincial. Si naţionalismul propovăduit de acesta nu avea cum să ducă la o unitate Europeană ca , de altfel, oricare alt naţionalism din Europa. Toate tendinţele centrifuge ale continentului nostru erau departe de sinteza realizată de vechii greci. Si acolo , spartanii sau atenienii aveau o conştiintă exacerbată a propriei individualităţi, dar şi credinţa unei misiuni civilizatorii unice. Ei făcuseră în spiritualitate sinteza Orientului şi ştiau précis, că exact în acel moment, îl depăşiseră şi istoric. Cu ei începea Occidentul dar , se întreba Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea , are Europa măruntelor naţionalisme o asemenea siguranţă de sine ?

La fel de puţin europeană părea a fi politica vremii sale. Regalitatea ajunsese la dispoziţia marilor averi, iar regii simple instrumente ale acestora. Cu “moartea lui Dumnezeu “, şi regalitatea ajunsese cu “gâtul pe butuc”.De o elită tradiţională a vechii nobilimi şi de partide ale acesteia, nu mai putea fi vorba. Revoluţiile amalgamaseră nu numai criteriile valorice, dar şi clasele sociale. Nostalgicii vechii nobilimi priveau prea mult spre trecut , când noua elită trebuia să treacă prin focul purificator al nihilismului. Raţionalitatea istoriei până să îşi găsească o nouă credinţă sau ideal, trebuia să depaşească în mod necesar Nihilismul. Nietzsche când propovăduia nihilismul ,ca o etapă ce va veni, nu o prescria doar Europei , dar în primul rând acesteia . Socialismul era, din punctul lui de vedere, o anticameră a acestuia, dar una cu evidente reverberaţii creştine; deci nu un veritabil nihilism care anulează, pur şi simplu , toate zeităţile şi valorile trecute.

Printre altele , Noica îi reproşa lui Heidegger şi faptul că pierduse prea mult timp cu Nietzsche , un “ moralist “ ( “ Jurnalul de la Păltiniş “). S-ar putea ca Noica să nu fi înţeles că aforistica lui Nietzsche deschidea pentru viitor intuiţii ce erau emblematice pentru Heidegger. Este suficient să mergi în câteva biserici din Occidentul European ca să realizezi că Heidegger avea dreptate. Bisericile sunt aproape goale; ele au audienţă mai degrabă din raţiuni estetice-concerte- decât strict religioase. Suntem în plin nihilism,deci în plin Nietzsche .Heidegger este de acord cu Nietzsche că această etapă din evoluţia omului este de neevitat la scară planetară: este etapa finală a aventurii Raţiunii şi Raţionalităţii, care odată cu Socrate încheie Presocratismul şi deschide drumul Occidentului .

In afară de acest nihilism anunţat zgomotos pentru Europa, mai este Nietzsche şi prin altceva European ?

In ciuda unor greşeli de intepretare, atât Supraomul cât şi viitorul European nu pot abdica de la cultură. Europa în comparaţie cu alte creaţii istorice e rezultatul unei tradiiţii elene, dar şi creştine ,care au spiritualizat şi adâncit omul. Chiar dacă răstoarnă toate valorile de pâna la el, europeanul viitorului este clasic în comparaţie cu un american, bunăoară. Ideea profundă de aici este aceea a unei moşteniri culturale, de la care Europa unită nu poate face rabat fără a se nega pe sine , chiar în plin nihilism.

In aceeaşi ordine de idei , precum vechii greci au făcut sinteza Orientului , Europa are şansa unei sinteze, nu numai a diferitelor naţionalisme dinăuntrul ei, dar, pe premise nihiliste, chiar a Estului şi a Vestului , a Nordului şi a Sudului.

Nu de puţine ori, filosofia sa a fost interpretată ca un “program” al individualismului radical. După atâtea “isme” care în secolul 20 au dizolvat efectiv umanitatea, în fel de fel de abstracţii , există şi în individualismul lui Nietzsche resurse pentru sugestii generoase în ceea ce priveşte viitorul Europei. Este acea Europa unită ,a respectului pentru indentităţi de orice fel : etnice , lingvistice , culturale , naţionale- în fond , singura Europă care ar putea supravieţui fără sa eşueze în experimente de natura conflictelor din fosta Iugoslavie.

In sfârşit , adânc european este şi idealul autodepaşirii de sine, care a mistuit în trecut Europa ştiintei , tehnologiei , cruciadelor şi a colonialismului. Spengler definea acest spirit ca fiind Faustic. Era moştenirea europeanului Goethe , cel care în numele unui deziderat înalt de cultură şi umanitate , refuza să se piardă în minoratul bâlciului naţional care începea să devoreze , deja , Continetul.

Cu puţin timp înainte de a-şi pierde minţile , nu încetase a se considera înca un “ bun European “Ataşa o atare “ credinţă” ,implicit, într-o scrisoare trimisă lui Georg Brandes, din Nisa, în 1887, de următoarul paradox : “ Mă bucur sincer că un atât de bun european şi misionar al culturii , cum sânteţi dvs., va face pentru viitor parte dintre cititorii mei (…)

Fireşte că aceasta vă va aduce unele mizerii.-Eu însumi nu mă îndoiesc că scrierile mele sânt , pe undeva , încă < foarte germane> “

(II) PRIVIND ÎN GOL

Dacă aş încerca să îl aduc pe Wittgenstein aproape de o formă hieroglifică, sugerată de el ca ideală pentru înţelegerea limbajului, cea a unui Sfinx, sfios, cu degetul la buze, mi se pare cea mai potrivită.

El nu ne interzice să vorbim despre lucruri importante. Dar ni se atrage atenţia că ele s-ar putea să fie absurde sau inexprimabile. Dacă un limbaj oarecare se justifică drept o proiecţie logică a relaţiilor dintre obiectele care subzistă în lume, tot ceea ce este dincolo de limbaj ajunge să fie dincolo de lume.

Aşa încât, cele mai misterioase formulări din “Tractatus“ primesc caracterul unor magice interdicţii incantatorii, care sunt mai aproape de mistică decât de logică. Nu întâmplător ele fascinează cel mai mult căci, rămânând în interiorul modului său de a ridica probleme, ele “exprimă” mai mult decât argumentează.

Astfel, etica este inexprimabilă şi transcendentală, ca şi viaţa. Dar dacă lumea şi viaţa sunt acelaşi lucru (“Tractatus“ – 5.621) atunci încercarea de a le investi cu sens sau valoare ajunge absurdă. Acelaşi lucru este valabil pentru estetică.

Sufletul, subiectul, fericirea şi nefericirea, binele şi răul nu sunt parte din lume, căci nu pot fi “atacate“ logic şi atunci sunt “aruncate“ de gânditorul austriac, dincolo sau dincoace de lume. Este evident că “lumea ca reprezentare“, aşa cum o înţelegea Schopenhauer, este aceea care face să “alunece“ în afara ei filosofia şi toate marile întrebări legate de ea. “Absurdul“ pare să fie spaţiul unde ele trebuie să se odihnească pe veci. Cel puţin aşa înţelegea un anumit pozitivism de secol 20, sau şcoli analitice anglo-saxone , principala moştenire a autorului “Tractatusului“.

În cel mai bun caz i se recunoştea lui Wittgenstein în ordine filosofică, de către asemenea şcoli de gândire, un fel de demers kantian aplicabil limbajului. Şi Kant pornise tot de la premise matematice. În aceeaşi măsură în care Wittgenstein vedea filosofia ca pe o “activitate“ de epurare a limbajului de pseudoprobleme, gânditorul din Königsberg încercase să traseze limitele fireşti în care gândirea şi raţiunea trebuie să se păstreze firesc, pertinent şi modest, pentru a nu “deraia“ în contradicţii irezolvabile. “Absurdul“ lui Wittgenstein este gândirea deghizată în limbaj care a depăşit limitele trasate de Kant. În aceeaşi măsură în care Kant ceruse riguros diferitelor discipline ale spiritului, să nu se amalgameze prin ilicita depăşire a graniţelor specifice, Wittgenstein ne atenţionează că tot ceea ce intră în zona transcendentalului, nu poate face obiectul ştiinţelor naturii. Ultimele sunt interesate de “cum este lumea“, în timp ce Dumnezeu nu se revelează în lume, şi deci misticul şi filosoficul suportă orbirea şi mirarea a ceea ce este. Ele vin din răspunsul la interogaţia aristoteliană asupra existenţei ca existenţă, cea născătoare de metafizic, care în mistică rămâne încifrată în enigmaticul “Eu sunt cel ce sunt“.

“Lucrul în sine“ kantian, această veritabilă “gaură neagră a filosofiei“, de unde se originează “lumea“, “existenţa“ şi unde percepţia noastră va sfârşi prin moarte, este acel “ceva“ despre care Wittgenstein ne spune că este mai bine să se tacă.

În sfârşit, kantiană este invocarea neobosită a “limitei“ care la Wittgenstein ajunge o obsesie. Poate că “limita“ este “mijlocul“ cel mai important pus de gânditor în joc, cel mai intim, cel unde pare că se simte cel mai confortabil. Este locul unde Wittgenstein se opreşte pentru a nu aluneca în hău; limitele limbajului ajung limitele lumii, limitele logicii sunt limitele ei, subiectul nu face parte din lume, ci este o limită a ei, iar prin moarte lumea nu se schimbă, ci se termină. De unde strania propoziţie de la 6.4311: “Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte“. Consecinţa ei nu poate să fie decât “optimistă“ pentru marii creatori de religii, întrucât susţine ceea ce promit aceştia şi este “sorbit“ cu fior, deopotrivă cu împărtăşania, de credincios: faptul că moartea nu există şi că suntem nemuritori. Este postulatul fundamental pentru care bisericile secolului 21 se luptă pe viaţă şi pe moarte. Din îndoiala faţă de el şi privirea în gol se ridică spectrul materialismului şi al nihilismului în cârca postmodernităţii.

Până la urmă Wittgenstein justifică, pentru cel care are “ochi să vadă“, exact ceea ce el spune că ar trebui aruncat. Binele şi răul, frumosul şi urâtul, filosofia, credinţa şi chiar absurdul sunt cele mai importante pentru noi, chiar dacă despre ele este atât de greu să vorbeşti. Ele implică ceea ce este mai important în om şi doar fără ele lumea şi viaţa încetează să existe...literalmente, dar şi fizic.

Colecţiile de absurdităţi ale lui Wittgenstein din “Tractatus“, sunt mai importante decât divagaţiile din zona logicii matematice. Propoziţia 6, cu toate variaţiile ei, este mai gravă decât tot ceea ce o precede şi, în ultimă instanţă, poate să fie moştenirea sa cea mai importantă pentru filosofie.

Iată de ce Wittgenstein este mai mult filosof decât matematician. Mai mult estet, decât inginer. Mai mult mistic, decât logic…whatever that means, dacă nu cumva esenţa logicului nu este tot de natură mistică...

Cum altfel putem explica retragerea lui, ca ajutor de grădinar, la o mânăstire de lângă Viena pentru atâta amar de vreme?

SOCIETATEA CIVILA SUB VREMI

In mod cu totul paradoxal, la falimentul actualului regim se contabilizează şi atrofierea, dacă nu dispariţia, Societăţii Civile.

Paradoxal, pentru că atunci când Alianţa “ DA “ ajungea la putere – mai exact, când PD- ul, aşa cum se va dovedi la ceasul adevărului, ajungea la putere- o făcea pe valul susţinerii triumfaliste a analiştilor consacraţi, a scriitorilor de catifea, a filosofilor şi a criticilor ce ne îndrumau în depistarea lichelelor şi a imposturii.

După ei, sute de mii de profesori şi medici, care acum îşi iau lumea în cap, sau cărora le cade la propriu şcoala şi spitalul în cap, îşi dădeau girul pentru o guvernare declarat anticomunistă.

Prea puţini erau aceia care, cu un dram de nedumerire, votau cel puţin cu inima grea, pentru că PD-ul se rupsese din fostul FSN. Nedumerirea venea din faptul că, aparent, acei analişti luptaseră de douăzeci de ani împotriva regimurilor de stânga. Dacă nu veneau chiar din Revoluţie, în 1990 îşi începuseră cariera în Piaţa Universităţii urlând din toţi rărunchii la un megafon împotriva lui Ion Iliescu.

Si mai puţini erau cei care să privească înapoi cu perplexitate, pentru a realiza că indiferent de regim, de stânga sau de dreapta, cu Ion Iliescu sau fără, cu oameni politici şi guverne meteorice care au dispărut în neant, acei analişti au rămas pe sticlă, eterni, în postura de veritabili învăţători ai neamului. Nu i-au atins tranziţia, criza sau şomajul aceluiaşi neam, ce devenise obiectul muncii lor. Este adevărat că, uneori, unii dintre ei mai dispăreau prin vreo ambasadă călduţă, de unde tot pe banii poporului ne trimiteau îngrijorările printr-un ziar de mare tiraj.

In ciuda acestor uşoare “ alunecări de picior “ ale Societăţii Civile, deceniul anilor ‘ 90 a fost perioada fastă a acesteia.

Probabil că lui Emil Constantinescu i-ar fi greu să se decidă cine anume l-a făcut Preşedinte …PNT-ul lui Corneliu Coposu, Societatea Civilă sau Poporul Român.

Declinul Societăţii Civile începe odată cu declinul ţărăniştilor. Când PNT-ul domina Preşedinţia, Camera Deputaţilor şi Televiziunea Română, Alina Mungiu, bunăoară, îi ridica în slăvi pe Ion Diaconescu şi pe alţi ţărănişti.

In 2004, când “ robinetul resurselor “, înţeles în cele mai adânci şi mai superficiale sensuri, de la posturi la chenzine, se profila a ajunge în mâna PD-ului, aceeaşi doamnă deontolog, la un mare post de televiziune, la o oră de mare audienţă, la doar câteva zile înainte de alegeri, îndemna oamenii să nu voteze cu PNT-ul, pentru a nu se risipi votul- care astfel ar merge înspre “ dreapta “ PD-ului-…

Cum există şi un Dumnezeu al PNT-ului, acesta şi-a făcut din plin prezenţa când la “Europarlamentare “ , spre stupoarea doamnei Mungiu, domnul Preşedinte a preferat-o la loc eligibil de cinste pe EBA şi nu pe fondatoarea SAR. Altfel spus, i-a dat de înţeles doamnei Mungiu că în ceea ce priveşte obiectivitatea şi neutralitatea, în ordinea celor umane, lucrurile devin mai complicate şi analiştii sunt primii care ar trebui să înţeleagă asta.

Prăbuşirea deplină a Societăţii Civile în România devine un fapt consacrat în timpul dominaţiei totale a PDL-ului şi a lui Traian Băsescu. O înaltă oboseală metafizică nu poate fi invocată. Mari ziarişti şi analişti s-au retras în anonimat şi echivoc.Intelectuali subţiri, ce se luau la “ trântă “ cu manelele pentru audienţă pe “ sticlă “, nu mai găsesc resurse să îndrepte socialul. Vorbim de personalităţi care preţ de 20 de ani, ne-au dat sfaturi, seară de seară.

Explicaţiile sunt mai multe, dar în esenţă ele se reduc la faptul că în acest regim “măştile” “ şi “ decorurile “ au fost date în lături cu cinism, brutalitate şi dispreţ de un Traian Băsescu, pe care îl ghicim corupător şi ironic, în spatele ofertelor sale.

Astfel s-a renunţat la ceea ce constituie esenţa unui intelectual şi la acea atitudine prin care Societatea Civilă ia naştere : opoziţia la puterea de orice fel, frondă pusă în slujba şi în numele comunităţii.

Individualităţi şi consecvenţe păstrate decenii s-au prăbuşit în doar câţiva ani şi au demonstrat prin aceasta că în absenţa unei credinţe sau convingeri elementare , rafturi de cărţi au fost reduse la simple exerciţii preţioase de stilistică.

Poate să fie şi ceva bun în acest abandon al spiritului. El lasă loc pentru apariţia unei alte Societăţi Civile. Dar ne arată totodată şi că România a fost întoarsă cu faţa către Apus, mai degrabă de nişte ani de puşcărie ai unor ţărănişti, decât de nişte intelectuali isteţi şi bine orientaţi.