,,ȘTIAM CĂ LA SIBIU E UN LOC MULȚUMIT CU
SINE ÎN CARE POȚI SĂ TRĂIEȘTI ÎN DEPLINĂ LINIȘTE FĂRĂ A IEȘI DIN CETATE. AI
EXPERIENȚA UNEI CETĂȚI CA SIBIUL, ȘTII TOTUL DESPRE TOATE CELELALTE”.
CONVORBIRE CU EMIL HUREZEANU, SIBIU,
1994
L.F.-
Ce reprezintă satul și țăranul pentru dumneavoastră? V-aș ruga ca răspunsul să
fie cât mai franc.
EMIL
HUREZEANU- Cât mai franc. Foarte des, călătoresc la țară în Franța
și în Oberfranken, în Bavaria. În Franța , undeva, în nordul regiunii
Normandiei, la Marea Mânecii, într-o localitate mică, pe nume Rancon și care ar
însemna, Zălogul. Zălogul, în traducere, și unde se pare că vichingii când au
venit în Normandia, care era prima lor bază europeană, coborând spre mijlocul
Franței și spre restul Europei, s-au întâlnit prima oară cu localnicii și au
plătit un zălog. De acum, pentru mine, satul e legat mai ales de formele lui de
viață sau de supraviețuire în Occident. În Oberfranken, în Bavaria de Nord, dar
și în Bavaria de Sud, ies foarte des la sfârșitul săptămânii, cu prieteni
apropiați, care au o casă la o sută de km spre Pădurea Bavareză, spre estul
Germaniei, într-o localitate care se numește „Cercul” sau „Inelul Soarelui”...Sonnenring.
Vedeți cum civilizația europeană a depășit de mult- și mă gândesc aici la
civilizația occidental europeană- a depășit de mult o formă activă de viață sau
mentală, legată de sat, construind încă de la început de fapt, o civilizație
mult mai puternică, a Cetății, urbană, care acum în Occident a depășit, practic
înglobând-o în mai multe rânduri, civilizația rurală, în așa fel încât toate
satele occidentale sunt, de fapt, spre bine sau spre rău, fragmente pierdute,
risipite, dintr-o oglindă mai mare care era...așezarea europeană, dar a
orașului. Sunt mici fragmente risipite, cernite, de oraș. În fiecare sat mic
toate casele vechi, dacă au mai existat-asta se întâmplă mai ales în
Germania-sunt de fiecare dată complet restaurate, complet refăcute,
modernizate, igienizate și transformate în locuințe care sunt identice cu cele
de la oraș. Există grădină în jurul casei, există restaurantele, dar șoselele
și cărările satului, chiar poteca dintre casa mare și casa mică, să zicem, sau
căsoaia cum se spune lângă Sibiu, în povârniș sau în urcuș, sunt asfaltate.
Oamenii vin la țară la sfârșitul săptămânii...cu ce se întâlnesc? Cu această
simbolistică, încă foarte prezentă, nu a satului într-o imagine înghețată,
autarhică, patriarhală, prezentă, cum este satul aici la noi, în România
...Sibiel, Apold, Cristian, Mohu, Veștem...aici, coborând dintr-un automobil
care te aduce de la „Împăratul Romanilor”, să zicem de la Sibiu, care este pentru
mine un fel de punct geometric sau centru geometric al urbanității transilvane,
barocul înconjurat de evul mediu, cu o încărcătură istorică de mesaj istoric și
politic precis. Este „Împăratul Romanilor” hotelul care l-a adăpostit pe Iosif
al II-lea, primul împărat austriac care și-a plecat și spre români privirea
considerându-i o populație legitimă în sânul celorlalte. Era „Împăratul
Romanilor” și din această cauză. De aceea cred că a și supraviețuit această
denumire a hotelului. Ca să închid paranteza...deci, pentru mine, ăsta este
locul Transilvaniei, locul principal, locul de întâlnire...
L.F.- Deci,
Iosif al II-lea ar fi primul împărat care i-a dorit mai europeni pe români...
EMIL
HUREZEANU- Și care a venit el către Horea, și nu s-a mai dus Horea
la el. A venit el în vizită aicea, nu? Asta e o paranteză lipsită de oricare
importanță, dar întâmplarea face că vorbim, tocmai aici. De aicea eu văd satul
foarte bine. Pentru că ăsta este punctul geometric de întâlnire al diverselor
forme de sat care premerg, pregătesc, anunță și fac Sibiul. Dar ajungem și
aici. Deci, acuma, ca să revenim la Occident, cum se mai întâlnește
occidentalul cu satul? V-am spus și eu foarte repede. Ca și mine, occidentalii
se întâlnesc cu un sat complet restaurat, urbanizat, dar care se mai numește
încă „Zălogul” sau „Inelul Soarelui”. „Rancon” în Franța „Sonnenring” în
Bavaria. Eu mă întâlnesc de două ori pe lună,- o dată la două luni, când merg
mai rar în Franța, totuși e departe-, mă întâlnesc cu denumirile, cu faptul că
în fiecare sat occidental există o mică librărie sau un colț al memoriei
colective care înseamnă cărțile satului, monografiile satului. Occidentul are o
memorie mult mai bine îngrijită decât Răsăritul, mai ales decât România. Este o
memorie cultivată și îngrijită și pe celule foarte mici. În fiecare sat cu o
oarecare semnificație există o întreagă arhivă și o întreagă bibliotecă. Studii
de hărți, de timbre, de statuete...
L.F.-
Satul occidental, infuzat atât de mult de oraș și de spiritul de burg, mai
poate fi numit sat, realmente? Dumneavoastră percepeți o diferență între satul occidental
și orașul occidental?
EMIL
HUREZEANU- Da, ați făcut o apropiere doar de o anumită variantă a
orașului occidental care este cel medieval, de burg. Mai ales în Germania sunt
orașele acestea mici. În Franța, mai puține. Și asta este o variantă depășită
pentru orașe. Întâmplarea face că eu sunt contaminat- pentru că vin dintr-un
oraș ca Sibiul și înconjurat de sate precum cele din jurul Sibiului și voi fi
până la sfârșitul vieții mele, dacă mă mai ține Dumnezeu pe pământ în acele
părți ale pământului- în căutarea acestei forme pe care am cunoscut-o cel mai
bine...de sătean la marginea Cetății medievale...de sătean alungat...sătean
român alungat la marginea unei Cetăți prospere a seniorilor. Așa s-au născut
strămoșii mei, așa au trăit mult mai mult strămoșii mei decât mine, la marginea
Sibiului, în Mărginime. Eu sunt a doua generație, ceea ce înseamnă foarte puțin
într-o obârșie care a avut voie să stea în Cetate. Nu fac din asta nici un fel
de act de recuperare sau de compensare, sau, dimpotrivă, de resentiment.
Constat însă că asta s-a întâmplat. Și asta mi-a creat o energie pasivă,
bineânțeles,de căutare a aceluiași model peste tot. Întâmplarea face că modelul
ăsta mă urmează, sau eu îl urmez, pentru că ce sunt dincolo ? Sunt un pribeag
la marginea marelui , marelui oraș unde nu am o interdicție de acces, dar din
care nu fac parte în mod natural. Această mare așezare pe care o miros la
margini, eu rămânând în continuare un mărginean, chiar dacă locuiesc la Paris
sau la Munchen, se numește Occidentul. Eu nu fac parte din Occident. Aspir la
el, nu? Vin la el...intru într-o obârșie occidentală prin mine însumi, prin
sânge, prin sângele urmașului meu, dar am păstrat acest model. Deci, vă rog să
mă credeți că am puțină dreptate când spun asta. Îmi păstrez modelul. De
Mărginean care stă la limita Cetății. Și atuncea ca să vă răspund și la
întrebare pentru că am făcut din nou o paranteză lungă, aceasta este forma de
regăsire a satului...de alternativă, de liniște, pentru orășeanul european , în
vest. Nu mai vorbesc de cel american unde e cu totul alt tipar conceput, de
sat. Vorbim de europeni acum. Satul este ceva de vacanță, este forma lui de
aplecare spre reflecție, de loc propice pentru odihnă și pentru reflecție.
L.F. –
De răgaz, de intermezzo...
EMIL
HUREZEANU- De intermezzo...
L.F.-
Între diferite momente de acțiune.
EMIL
HUREZEANU – Dar trebuie să știți că asta nu mai este forma
săteanului. Săteanul care stă în sat nu e adâncit într-o formă perpetuă de
reflecție și de răgaz. El este exact ca orășeanul. Pentru orășean, satul își
păstrează valoarea. Satul occidental, își păstrează valoarea, în special.Pentru
sătean, nu. Nu mai există un țăran sau un sat occidental din perspectiva din
care se vorbește despre ele aici...ca forme activ expansive, de contaminare ale
unui model cultural sau de civilizație. Nu. Acestea sunt depășite. Eu, de
altfel, trebuie să vă spun...când dumneavoastră și cu prietenul Ion Mircea
mi-ați vorbit despre intenția de a scrie, de a dedica un număr al revistei „Transilvania”
satului, m-am și bucurat, dar m-am și întristat , în același timp, când am
aflat că îmi cereți părerea, pentru că sunt convins de rolul încă foarte
important al modelului de sănătate morală și civică pe care satul îl poate
întreține. Pe de altă parte, știu atât de bine cât de dăunătoare pot fi miturile
exaltării modelelor autohtone, comunitariste, etniciste, organiciste, închise,
ca ultim recurs, atunci când în jur, în descoperirea pozitivă a vieții în
civilizația industrială, postindustrială, urbană, apar eșecurile. Știu că
există în istoria noastră modernă și politică și propriu –zisă un recurs la
organicism, la forme de fundamentalism. Când aud de civilizația sătească și de
țărani nu pot să nu uit recursul excesiv, abuziv ,la aceste noțiuni
transformate în model militant, fundamentalist, cruciat ,exclusivist, cultural,
șovin. Nu este modelul meu. N-a fost niciodată. Nu plec însă de la asta. Nu
plec de la excesul acestui model ca să ajung la concluzia că el este depășit
întru totul. Nu, nu-i adevărat. Sunt forme de răgaz mental, sufletesc, psihologic.
Satele și țăranul stau în fiecare dintre noi. Eu mă consider foarte răsplătit
de soartă. Ani de zile, țin minte, în vacanțele din timpul liceului, citeam cu
încântare o „Enciclopedie a orașelor germane” apărută în 1938, în care erau
toate marile orașe din spațiul de cultură german, deci și din Sudeți, actuala
Republică Cehă și din actuala Polonie, bineânțeles, și din Transilvania, deci
urbanistica occidentală de tip german, central europeană. Și acolo- în 1938
încă nu erau dărâmate marea parte a orașelor germane de după război- Sibiul era
pe locul opt. Am descoperit-o aicea, undeva, într-o bibliotecă la Sibiu. Era pe
locul opt înaintea multor orașe celebre germane. Aceasta pentru mine a fost tot
timpul un îndemn, această descoperire, de a cunoaște și alte orașe, și în
același timp, de a nu avea nevoie de alte orașe. Știam că la Sibiu e un loc
mulțumit cu sine în care poți să trăiești în deplină liniște fără a ieși din
Cetate. Ai experiența unei cetăți ca Sibiul, știi totul despre toate celelalte.Bineânțeles
că nu-i așa, că este o formă poetică, relativ poetică și nu prea actuală,
romantică, întârziată, de a concepe viața ca pe o scenă de teatru între
turnuri, dar până la urmă, să știți că, am constatat eu însumi, chiar așa și
e.Am redescoperit mereu acest oraș în multe alte orașe, după cum, ajungând de
unde am plecat, am observat ceea ce s-a întâmplat cu satele din jurul Sibiului,
satele românești dar și satele săsești, dar mai ales satele românești, pentru că
ele au un etos rural foarte important în jurul Sibiului, mai mult decât satele
săsești. În acea Mărginime,- așa de frumos se numește- pentru că este și
mărginimea geografică, este și mărginimea etnică, este și mărginimea noii forme
de civilizație, a unei noi energii care stă la Porți...Am observat, deci, că la
Sibiu, de exemplu, există această pregătire a orașului, că acest oraș este o
chintesență a urbanismului și a cetății, a civismului și este, în același timp,
chintesența tuturor satelor din jur. Este un oraș făcut de nemți, de germani,
adăugat ici, colea, în plombele lui mai ales, de români. Conținutul lui a
devenit foarte românesc la sfârșitul secolului 19. E o duioșie, o dulceață, o
veselie, o mlădiere aici, a barocului, a neoclasicului mai târziu, a granitului
din piețe, care nu mai ține de germanitate, ci ține de confruntarea cu
geometria mult mai variabilă și mai relaxată a spațiului românesc, a spațiului
geografic al satului, al ogrăzii.
L.F.-
Sibiul poartă amprenta unei melancolii, a unei lejerități foarte românești.
Lipsește, poate, acea severă reprimare a imaginarului, esențial saxonă.
EMIL
HUREZEANU- Da, absolut, absolut. E aici la Sibiu un aer și de
magie, din cauza asta, pentru foarte mulți nemți. Deci, noi suntem acuma în
decembrie 1994. Aicea, în România, zilele acestea, se află și o prietenă de-a
mea din Germania care lucrează pentru marele ziar german „Die Deutsche Zeitung”
și care face reportaje în țară, și care a venit puțin mai repede decât mine în
țară, ascultându-mă pe mine, știind că eu sunt sibian, citind cărți despre
România. Și trebuie să știți că toate cărțile importante despre România, în
ultimii ani, au capitole fascinante despre Sibiu. Și fata asta mi-a spus, ceea
ce am citit și la Claudio Magris și la Robert Kaplan, autori mai recenți,
ziariști sau călători culturali- există încă genul ăsta- care au trecut prin
Sibiu și au pagini extraordinare...fata asta mi-a spus...”E acolo o magie pe
care eu n-am mai întâlnit-o în nici un oraș german”...O nemțoaică din Munchen
care cunoaște bine toate orașele germane și care mi-a spus...” e în orașul tău
o magie pe care n-am cunoscut-o încă nicăieri”.
L.F.
–Este de natură exilul să faciliteze exilatului o recuperare a voluptății
senzoriale a satului românesc și a spiritului său? În anii lui Ceaușescu, în
exil fiind, ați redescoperit o infuzie sătească sau, atunci când ați revenit
după Revoluție, ați găsit altfel satul? În poezia dvs. ați decelat influențe
venite din zona aceasta?
EMIL
HUREZEANU- Nu, nu. Eu sunt un tip urban. Dacă chiar aș fi cu
adevărat urban, n-aș fi spus-o. Nu că un aristocrat nu spune despre el, să
zicem, „eu sunt un aristocrat” neapărat. Nu. Însă sunt un tip al orașului. Eu
sunt un rezultat al orașului. În poezia mea, în intimitatea mea sufletească,
culturală, în apetitul meu cultural și de viață, nu umblu nici să descopăr
satul și nici să-l redescopăr în ce văd, în ce văd în jur. Primele mele
impulsuri ajungând în Occident au fost să merg la Pompei, să descopăr primul
oraș decăzut prin forța lucrurilor. Sunt însă în același timp un om, un
pribeag, într-o experiență care nu mai e chiar așa de tânără acum nici ea, se
apropie de 12-13 ani, care mă obligă la recursuri permanente, la straturile
cele mai adăpostite ale ființei mele, acolo unde cu știința mea sau fără
știința mea, se ascunde și liniștea cea mai asigurătoare. Când omul era aruncat
în lume, a doua, a treia oară, și când își părăsea familia, rudele, nașul,
vecinii, limba ambientală, străzile, foștii colegi, întâlnirile de 10 ani, când
totul dispărea în capul lui într-un exil aproape necunoscut prin duritate, care
a fost exilul politic, total...Anume lucrând pentru „Europa Liberă” iar România
rămânând, cu sau fără Ceaușescu, în această sferă a Europei, în această sferă
ideologică, așteptarea unei reveniri în România devenea extrem de puțin
probabilă...a unei reveniri a românilor în condiții normale. Chiar și acolo noi
eram un fel de proscriși prin forța lucrurilor. Nici măcar prietenii nu ne mai
căutau, ca să nu-și facă rău, să nu ne facă rău, ca să nu mai spun de toți
ceilalți. Devenisem doar entități, nu doar pentru regim...aproape că regimul,
poate, ar fi putut să aibe, mai mult de a face cu noi, ca să ne îmblânzească,
decât oamenii obișnuiți. Această pierdere totală și fără perspectivă de
regăsire a locului propriu, a locului apropiat, familiar, a determinat
exerciții constante, cum să vă spun, repetate, de recurs la ceea ce ai mai
adânc. Acolo m-am întâlnit cu satul. Și acolo, cum se întâmpla asta...am un
coleg, un domn, care a fost coleg cu Cioran. Are deci 84 de ani, acum. Se
numește Liviu Cristea și a fost băiatul notarului din Sibiu, oameni din marea burgezie a
orașului dinainte de război. Era un tânăr foarte dotat care și-a dat doctoratul
în drept la Paris. A început războiul, a plecat la Londra, unde vroia să-și
continue studiile, și acolo a ajuns primul redactor de limba română a unui post
de radio din afara României, la BBC, în timpul războiului, comentând în
românește pentru români, războiul. În 1939-1940-1941 a stat tot timpul acolo, a
fost șeful redacției române la BBC, după care a revenit sau a venit la Munchen,
destul de târziu. Radu Pârvan este numele lui de radio și a făcut la noi un fel
de cronică filatelică, dar și alte lucruri. Este decanul de vârstă al oamenilor
exilați din categoria mea. Deci eu m-am întâlnit cu el. Eram cel mai tânăr când
am venit, un sibian. Și primul, primul lucru pe care mi l-a spus, zice...”Uite,
ce faci la sfârșitul săptămânii ? Du-te la...și mi-a dat niște coordonate, la o
sută de km la est, lângă Badaiblling, înainte de Rosenheim, în sudul Bavariei,
e acolo un sat. Ieși din sat, urci o colină, e un han, e sus, și acolo,
colinele din jur cu livezile de cireș...sunt Cisnădioara. Este peisajul dintre
Cisnădioara și Rășinari”. Deci gândiți-vă totuși, de ce întâmplare fericită am
avut parte. Singurul om care mai avea ceva în comun cu mine și trecutul meu,
care știa ceva de Sibiu acolo, era și cel mai pățit pribeag, în sensul că
ajunsese la optzeci de ani de pribegie, nu ? Făcea același lucru ca mine, am
văzut că se poate supraviețui folosind limba română în pribegie, afară, pe la
posturi de radio și numai vorbind cu consătenii tăi. Era cel mai bine conservat
dintre toți și primul lucru pe care mi l-a spus...”Ce vrei să faci sâmbătă?”...a
fost să mă trimită într-o Cisnădioară, într-o enclavă a satului românesc, între
Cisnădioara și Rășinari. Am făcut asta, i-am respectat indicațiile și cunosc
locul ăsta foarte bine și am pățit la fel ca el...de fiecare dată când vroiam
să arăt cuiva cum arăta locul meu, pe care nu-l mai pot atinge, îl duceam
acolo.Deci vedeți, vedeți cum merg întâmplările. După cum,începusem să spun de
pregătirea orașului. Vreau să vă răspund întrebărilor. Dar vedeți, asta sunt
eu. Descopăr prin condiție existențială și prin condiție simbolică, ce mi-a
devenit condiție existențială. Cei mai mulți dintre oamenii care locuiesc în
locurile unde s-au născut, în lumea care le-a fost dată, în limba, cultura,
poezia, muzica, dealurile care le-au fost date la naștere, nu cunosc decât
condiția existențială a satului sau a redescoperirii locului, de fiecare dată,
cu mici drame. Exilul, exilatul, aduce și o condiție simbolică. Toți suntem
căzuți din paradis, toți suntem exilații paradisului, exilații unei anumite
comunități patriarhale, rurale, istorice, toți ne-am apropiat dinspre paradis
spre oraș, ca să zic așa, care este forma noastră prezentă, spre megalopolis,
spre orașe-dormitor, cum vreți să le numiți, trecând prin sat. Dar exilatul e
obligat să recurgă la această cădere din instanță, tot timpul, în fiecare zi.
L.F.-Și
la recrearea, suplinirea, într-o formă simbolică a paradisului pierdut, într-o
variantă cognitivă, afectivă...
EMIL
HUREZEANU- Și nu numai. Vedeți, și existențială, geografică. Iei
mașina să te duci să vezi un povârniș de sat bavarez care-ți aduce aminte de
Cisnădioara. Îl întâlneam uneori și pe maestrul meu Pârvan, acolo.Ne uitam
lung, amândoi, cu ochii umeziți, primăvara, la vișinii înfloriți acolo, departe
de România. E adevărat că jos se vedea exact ca între Rășinari și Cisnădioara.
Dar vreau să vă spun această poveste a satului care pregătește orașul și care
este așa de bine sesizabilă în jurul Sibiului. Eu Sibiul l-am cunoscut mult mai
bine descoperind împrejurarea Sibiului, împrejurimile Sibiului. Săliște, Orlat,
Jina, chiar mai mult decât Apold și Cisnădioara, sunt prezente în Cetatea
Sibiului. Apoldul sau Miercurea Sibiului, să zicem, sunt tipuri de mici așezări
săsești rurale. Nu au legătură cu orașul Sibiu. O legătură mai subtilă, poetică
aproape, are Orlatul cu Piața Mare din Sibiu sau cu piețele mici. Culoarea
caselor din Sibiel sau Rășinari, cu vioiciunea elegantă, curtoazia foarte
linsă, prelinsă, mieroasă, a Pieții Schiller. La Viena, în Cetatea barocă de
sus de la Budapesta, la Praga, deseori pe stradă, am regăsit aceeași poezie
foarte duioasă a germanității îmblânzite de elementul slav, barbar, alogen. Și
asta se simte, dă un farmec nespus Europei Centrale, mai mult decât Europei
Hanseatice, să zicem, Germaniei Hanseatice. Germania Centrală e Germania
Europei Centrale, austriacă, românească, transilvăneană...e mult mai
interesantă și mai duioasă. Este spațiul Europei Centrale care este un spațiu
complet distinct de cel al Buddenbrooksilor de la Lubeck. Am observat că
mecanismul acesta de pregătire al orașului nu e cunoscut decât în cazul unor
orașe excepționale. Parisul aduce aminte...este o chintesență a tuturor marilor
sate franceze. Veneția...
L.F.-
Munchenul, poate...
EMIL
HUREZEANU- Nu. Munchenul mai puțin. Munchenul este un sat, oraș
dezvoltat care nu mai seamănă cu împrejurimea.Nu.
L.F.-
Viena?
EMIL
HUREZEANU- Viena, de
asemenea. Viena, de asemenea. Viena de pe dealuri, din pădurea vieneză se simte
prelungită dinspre coclaurile exterioare. Veneția, la fel. Dacă, descoperi
Veneția venind înainte în insulele ei, în centura din micul arhipelag care o
înconjoară. Îți dai seama, am avut aceeași senzație ca atunci, venind dinspre
Rășinari. Este o sumă de Orlaturi înduioșate, integrate într-un nou concept de
eleganță, de prosperitate, de ofensivă, de energie bărbătească...așa este
energia orășenească, patriciană, care se regăsește și la Sibiu. Așa e și
Sibiul, și cred, prin faptul că am reușit să fac aceste experiențe, că astea
sunt atât de mult în favoarea orașului și satelor mele. Nu mă consider de acuma
încolo decât un preafericit european căruia i se dă uneori ocazia să poposească
în visul pe care l-a crezut pierdut. Nu știu ce e mai important acum, visul sau
realitatea, dar confuzia asta e foarte bună, cred. Nu vreau să o risipesc. După
cum, nu vreau să risipesc niciodată confuzia între sate și orașul, așa cum îl
cunosc. Aceasta este pentru mine percepția asupra satului. Țăranul, vedeți că
n-am vorbit deloc despre țăran, țăranul sunt de fiecare dată și eu, țăranul
sunt de fiecare dată și eu. Din păcate, dacă depășim zona simbolică, poetică,
romantică a discursului și ajungem într-una concretă, sociologică, lucrurile
stau foarte trist. Satul este la noi o monedă uzată, prea des folosită în toate
cutiile de telefoane. Satul arată rău, săteanul este o ființă primejduită în
foarte multe rânduri. Îl păstrăm mai mult în noi, cred, mai mult decât există
el la țară. Nu vreau să spun că nu există oaze, că nu există pâlcuri, chiar, de
salbe. Poate în Moldova, poate aici în jurul Sibiului...Dar nu știu dacă aceste
pâlcuri de oralitate bună, pozitivă, adâncă, mai pot să fie un potențial de
energii viitoare. Dacă ele mai pot suplini ceea ce ne lipsește nouă celorlalți,
într-o civilizație postcomunistă, obosită, încă în căutare de noi energii care
nici nu știm de unde ne mai vin, unde le căutăm. Occidentul e obosit,
ruralitatea noastră este pângărită, așteptările noastre sunt mari, dar și
sărăcia. Din cauza asta aș prefera să păstrăm discuția la acest nivel simbolic
unde nu e mai puțin dramatică o concluzie, dar totuși e mai încurajatoare , aș
spune.
L.F.- Vă
propun să încheiem interviul cu încercarea de a reține pentru „Revista Transilvania”
acea amintire pe care în anii exilului ați „provocat-o” cel mai mult, ați
dorit-o cel mai mult, ați revendicat-o cel mai mult de la România. Ce anume din
straturile memoriei, dulce-dureros, însemna, în exil, țara? Întrebarea
depășește ,poate, premisele interviului, dar este aici și o curiozitate...
EMIL
HUREZEANU- Hmmm...O să vă spun, pentru că vorbesc cu
dumneavoastră... cu Revista „Transilvania”...cu emoție...aș spune, pentru că „Transilvania”
este publicația de care m-am simțit cel mai legat pe vremea când am început să
scriu. Am și debutat aici...în 1975 am publicat în „Transilvania” prima oară.
Aicea sunt oamenii pe care îi regăsesc cu mare bucurie sufletească...pe Ion
Mircea, pe Mircea Ivănescu și pe dumneavoastră din rândurile mai tinere. De
asemenea vreau să vă spun că, dacă mi-ați cerut o secvență, ce anume m-a
obsedat...Vă spun ce anume...o coborâre într-o dimineață sau o seară de vară cu
bicicleta din Orașul de Sus spre Orașul de Jos, care nu trebuia să fie neapărat
pe bicicletă. Putea să fie în vis. Știți că în vis avansezi mult mai repede.
Asta era imaginea mea de neatins pe care aș mai fi vrut să o transform o dată
în realitate. Și asta ținea , nu neapărat de Sibiu, dar în Sibiu, scenografia
visului era Sibiu și în mod concret, anume o bicicletă. Eu adesea poposeam la
fete în Cetate, iar seara coboram spre Mărginime, spre Măierime, care deci mi-e
filtrul de intermediere cu Cetatea. După cum, uneori, stăteam până dimineața,
din aceleași motive, cu aceleași domnițe, sus între creneluri, și coboram
dimineața, ca să mă odihnesc. Și această alunecare dinspre Orașul de Sus înspre Orașul de Jos, care, de
fapt, este o formă, o metaforă a venirii dinspre sat spre oraș,
coborâre-urcare, țară-exil, întoarcere-plecare, și așa mai departe, toate
tropismele acestea fundamentale ale ființei, asta era imaginea mea românescă.
Era plasată la Sibiu. Pentru mine România e de fiecare dată mai mult Sibiul
decât orice formă de viață românescă. Sibiul și împrejurarea lui.
L.F.-
Conține imaginea aleasă fire fine din atmosfera Cercului Literar de la Sibiu,
frânturi împletite de trubadur, sonet, tablou romantic medieval...
EMIL
HUREZEANU- Da...nu știu, probabil, probabil...Sigur că da. A fost
și cultivată această impresie. Eu însumi am fost un postcerchist sistematic, ca
să zic așa. Am avut și privilegiul să fiu ultimul prieten al marilor mei,
marilor sibieni și cerchiști care au fost Ion Negoițescu și Wolf Aichelburg, să
împărtășim întâmplarea de a mai fi împreună și în exil, după ce am fost la
Sibiu și în țară. Pe amândoi i-am petrecut până după moarte. Pe Negoițescu, în
orice caz, până la sfârșit. S-a stins în februarie 1993. Pe Wolf Aichelburg,
într-un fel anume, pentru că în iulie, sfârșitul lui iulie 1994, m-a vizitat la
Munchen după multă vreme. Cam după un an de absență nu ne mai văzusem. A stat
la mine o săptămână. Și am petrecut, am hălăduit, într-un Munchen torid,
încălzit, seri de-a rândul povestindu-ne ca înaintea unui rămas bun. Nu știam
însă că va fi și ultimul. Tot ce-am adunat și despre oraș...Ultima mea
propunere, pe care el s-a bucurat să o primească, a fost aceea de a porni în
primăvară, acum în primăvara anului viitor, spre Sibiu și să ne oprim dincolo,
înainte de Cristian, sus pe deal și să vedem Valea Cibinului, și munții și
Sibiul în depărtare și el să stea puțin la Sibiu și să ne întoarcem înapoi. Nu
mai fusese niciodată la Sibiu de când a plecat. A murit două săptămâni mai
târziu, în largul Mării Mediterana. Acolo unde îi era locul pentru că el era un
exilat al Mediteranei, niciodată al Sibiului. El s-a simțit exilat la Sibiu,
Wolf Aichelburg...Dar asta-i altă poveste. Lui ar trebui să-i luați un interviu,
acum. Acesta ar fi interviul complet.
L.F.- Să
ne oprim atunci, la acea privire de sus, de pe deal, dinainte de Cristian, ca
la o privire a sufletului ce se înalță. Vă mulțumesc.
A
consemnat Lucian Filip, în decembrie 1994, la Hotelul „Împăratul Romanilor” din
Sibiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu