CONVORBIRE CU EMIL HUREZEANU

,,ȘTIAM CĂ LA SIBIU E UN LOC MULȚUMIT CU SINE ÎN CARE POȚI SĂ TRĂIEȘTI ÎN DEPLINĂ LINIȘTE FĂRĂ A IEȘI DIN CETATE. AI EXPERIENȚA UNEI CETĂȚI CA SIBIUL, ȘTII TOTUL DESPRE TOATE CELELALTE”.

CONVORBIRE CU EMIL HUREZEANU, SIBIU, 1994

L.F.- Ce reprezintă satul și țăranul pentru dumneavoastră? V-aș ruga ca răspunsul să fie cât mai franc.

EMIL HUREZEANU- Cât mai franc. Foarte des, călătoresc la țară în Franța și în Oberfranken, în Bavaria. În Franța , undeva, în nordul regiunii Normandiei, la Marea Mânecii, într-o localitate mică, pe nume Rancon și care ar însemna, Zălogul. Zălogul, în traducere, și unde se pare că vichingii când au venit în Normandia, care era prima lor bază europeană, coborând spre mijlocul Franței și spre restul Europei, s-au întâlnit prima oară cu localnicii și au plătit un zălog. De acum, pentru mine, satul e legat mai ales de formele lui de viață sau de supraviețuire în Occident. În Oberfranken, în Bavaria de Nord, dar și în Bavaria de Sud, ies foarte des la sfârșitul săptămânii, cu prieteni apropiați, care au o casă la o sută de km spre Pădurea Bavareză, spre estul Germaniei, într-o localitate care se numește „Cercul” sau „Inelul Soarelui”...Sonnenring. Vedeți cum civilizația europeană a depășit de mult- și mă gândesc aici la civilizația occidental europeană- a depășit de mult o formă activă de viață sau mentală, legată de sat, construind încă de la început de fapt, o civilizație mult mai puternică, a Cetății, urbană, care acum în Occident a depășit, practic înglobând-o în mai multe rânduri, civilizația rurală, în așa fel încât toate satele occidentale sunt, de fapt, spre bine sau spre rău, fragmente pierdute, risipite, dintr-o oglindă mai mare care era...așezarea europeană, dar a orașului. Sunt mici fragmente risipite, cernite, de oraș. În fiecare sat mic toate casele vechi, dacă au mai existat-asta se întâmplă mai ales în Germania-sunt de fiecare dată complet restaurate, complet refăcute, modernizate, igienizate și transformate în locuințe care sunt identice cu cele de la oraș. Există grădină în jurul casei, există restaurantele, dar șoselele și cărările satului, chiar poteca dintre casa mare și casa mică, să zicem, sau căsoaia cum se spune lângă Sibiu, în povârniș sau în urcuș, sunt asfaltate. Oamenii vin la țară la sfârșitul săptămânii...cu ce se întâlnesc? Cu această simbolistică, încă foarte prezentă, nu a satului într-o imagine înghețată, autarhică, patriarhală, prezentă, cum este satul aici la noi, în România ...Sibiel, Apold, Cristian, Mohu, Veștem...aici, coborând dintr-un automobil care te aduce de la „Împăratul Romanilor”, să zicem de la Sibiu, care este pentru mine un fel de punct geometric sau centru geometric al urbanității transilvane, barocul înconjurat de evul mediu, cu o încărcătură istorică de mesaj istoric și politic precis. Este „Împăratul Romanilor” hotelul care l-a adăpostit pe Iosif al II-lea, primul împărat austriac care și-a plecat și spre români privirea considerându-i o populație legitimă în sânul celorlalte. Era „Împăratul Romanilor” și din această cauză. De aceea cred că a și supraviețuit această denumire a hotelului. Ca să închid paranteza...deci, pentru mine, ăsta este locul Transilvaniei, locul principal, locul de întâlnire...

L.F.- Deci, Iosif al II-lea ar fi primul împărat care i-a dorit mai europeni pe români...

EMIL HUREZEANU- Și care a venit el către Horea, și nu s-a mai dus Horea la el. A venit el în vizită aicea, nu? Asta e o paranteză lipsită de oricare importanță, dar întâmplarea face că vorbim, tocmai aici. De aicea eu văd satul foarte bine. Pentru că ăsta este punctul geometric de întâlnire al diverselor forme de sat care premerg, pregătesc, anunță și fac Sibiul. Dar ajungem și aici. Deci, acuma, ca să revenim la Occident, cum se mai întâlnește occidentalul cu satul? V-am spus și eu foarte repede. Ca și mine, occidentalii se întâlnesc cu un sat complet restaurat, urbanizat, dar care se mai numește încă „Zălogul” sau „Inelul Soarelui”. „Rancon” în Franța „Sonnenring” în Bavaria. Eu mă întâlnesc de două ori pe lună,- o dată la două luni, când merg mai rar în Franța, totuși e departe-, mă întâlnesc cu denumirile, cu faptul că în fiecare sat occidental există o mică librărie sau un colț al memoriei colective care înseamnă cărțile satului, monografiile satului. Occidentul are o memorie mult mai bine îngrijită decât Răsăritul, mai ales decât România. Este o memorie cultivată și îngrijită și pe celule foarte mici. În fiecare sat cu o oarecare semnificație există o întreagă arhivă și o întreagă bibliotecă. Studii de hărți, de timbre, de statuete...

L.F.- Satul occidental, infuzat atât de mult de oraș și de spiritul de burg, mai poate fi numit sat, realmente? Dumneavoastră percepeți o diferență între satul occidental și orașul occidental?

EMIL HUREZEANU- Da, ați făcut o apropiere doar de o anumită variantă a orașului occidental care este cel medieval, de burg. Mai ales în Germania sunt orașele acestea mici. În Franța, mai puține. Și asta este o variantă depășită pentru orașe. Întâmplarea face că eu sunt contaminat- pentru că vin dintr-un oraș ca Sibiul și înconjurat de sate precum cele din jurul Sibiului și voi fi până la sfârșitul vieții mele, dacă mă mai ține Dumnezeu pe pământ în acele părți ale pământului- în căutarea acestei forme pe care am cunoscut-o cel mai bine...de sătean la marginea Cetății medievale...de sătean alungat...sătean român alungat la marginea unei Cetăți prospere a seniorilor. Așa s-au născut strămoșii mei, așa au trăit mult mai mult strămoșii mei decât mine, la marginea Sibiului, în Mărginime. Eu sunt a doua generație, ceea ce înseamnă foarte puțin într-o obârșie care a avut voie să stea în Cetate. Nu fac din asta nici un fel de act de recuperare sau de compensare, sau, dimpotrivă, de resentiment. Constat însă că asta s-a întâmplat. Și asta mi-a creat o energie pasivă, bineânțeles,de căutare a aceluiași model peste tot. Întâmplarea face că modelul ăsta mă urmează, sau eu îl urmez, pentru că ce sunt dincolo ? Sunt un pribeag la marginea marelui , marelui oraș unde nu am o interdicție de acces, dar din care nu fac parte în mod natural. Această mare așezare pe care o miros la margini, eu rămânând în continuare un mărginean, chiar dacă locuiesc la Paris sau la Munchen, se numește Occidentul. Eu nu fac parte din Occident. Aspir la el, nu? Vin la el...intru într-o obârșie occidentală prin mine însumi, prin sânge, prin sângele urmașului meu, dar am păstrat acest model. Deci, vă rog să mă credeți că am puțină dreptate când spun asta. Îmi păstrez modelul. De Mărginean care stă la limita Cetății. Și atuncea ca să vă răspund și la întrebare pentru că am făcut din nou o paranteză lungă, aceasta este forma de regăsire a satului...de alternativă, de liniște, pentru orășeanul european , în vest. Nu mai vorbesc de cel american unde e cu totul alt tipar conceput, de sat. Vorbim de europeni acum. Satul este ceva de vacanță, este forma lui de aplecare spre reflecție, de loc propice pentru odihnă și pentru reflecție.

L.F. – De răgaz, de intermezzo...

EMIL HUREZEANU- De intermezzo...

L.F.- Între diferite momente de acțiune.

EMIL HUREZEANU – Dar trebuie să știți că asta nu mai este forma săteanului. Săteanul care stă în sat nu e adâncit într-o formă perpetuă de reflecție și de răgaz. El este exact ca orășeanul. Pentru orășean, satul își păstrează valoarea. Satul occidental, își păstrează valoarea, în special.Pentru sătean, nu. Nu mai există un țăran sau un sat occidental din perspectiva din care se vorbește despre ele aici...ca forme activ expansive, de contaminare ale unui model cultural sau de civilizație. Nu. Acestea sunt depășite. Eu, de altfel, trebuie să vă spun...când dumneavoastră și cu prietenul Ion Mircea mi-ați vorbit despre intenția de a scrie, de a dedica un număr al revistei „Transilvania” satului, m-am și bucurat, dar m-am și întristat , în același timp, când am aflat că îmi cereți părerea, pentru că sunt convins de rolul încă foarte important al modelului de sănătate morală și civică pe care satul îl poate întreține. Pe de altă parte, știu atât de bine cât de dăunătoare pot fi miturile exaltării modelelor autohtone, comunitariste, etniciste, organiciste, închise, ca ultim recurs, atunci când în jur, în descoperirea pozitivă a vieții în civilizația industrială, postindustrială, urbană, apar eșecurile. Știu că există în istoria noastră modernă și politică și propriu –zisă un recurs la organicism, la forme de fundamentalism. Când aud de civilizația sătească și de țărani nu pot să nu uit recursul excesiv, abuziv ,la aceste noțiuni transformate în model militant, fundamentalist, cruciat ,exclusivist, cultural, șovin. Nu este modelul meu. N-a fost niciodată. Nu plec însă de la asta. Nu plec de la excesul acestui model ca să ajung la concluzia că el este depășit întru totul. Nu, nu-i adevărat. Sunt forme de răgaz mental, sufletesc, psihologic. Satele și țăranul stau în fiecare dintre noi. Eu mă consider foarte răsplătit de soartă. Ani de zile, țin minte, în vacanțele din timpul liceului, citeam cu încântare o „Enciclopedie a orașelor germane” apărută în 1938, în care erau toate marile orașe din spațiul de cultură german, deci și din Sudeți, actuala Republică Cehă și din actuala Polonie, bineânțeles, și din Transilvania, deci urbanistica occidentală de tip german, central europeană. Și acolo- în 1938 încă nu erau dărâmate marea parte a orașelor germane de după război- Sibiul era pe locul opt. Am descoperit-o aicea, undeva, într-o bibliotecă la Sibiu. Era pe locul opt înaintea multor orașe celebre germane. Aceasta pentru mine a fost tot timpul un îndemn, această descoperire, de a cunoaște și alte orașe, și în același timp, de a nu avea nevoie de alte orașe. Știam că la Sibiu e un loc mulțumit cu sine în care poți să trăiești în deplină liniște fără a ieși din Cetate. Ai experiența unei cetăți ca Sibiul, știi totul despre toate celelalte.Bineânțeles că nu-i așa, că este o formă poetică, relativ poetică și nu prea actuală, romantică, întârziată, de a concepe viața ca pe o scenă de teatru între turnuri, dar până la urmă, să știți că, am constatat eu însumi, chiar așa și e.Am redescoperit mereu acest oraș în multe alte orașe, după cum, ajungând de unde am plecat, am observat ceea ce s-a întâmplat cu satele din jurul Sibiului, satele românești dar și satele săsești, dar mai ales satele românești, pentru că ele au un etos rural foarte important în jurul Sibiului, mai mult decât satele săsești. În acea Mărginime,- așa de frumos se numește- pentru că este și mărginimea geografică, este și mărginimea etnică, este și mărginimea noii forme de civilizație, a unei noi energii care stă la Porți...Am observat, deci, că la Sibiu, de exemplu, există această pregătire a orașului, că acest oraș este o chintesență a urbanismului și a cetății, a civismului și este, în același timp, chintesența tuturor satelor din jur. Este un oraș făcut de nemți, de germani, adăugat ici, colea, în plombele lui mai ales, de români. Conținutul lui a devenit foarte românesc la sfârșitul secolului 19. E o duioșie, o dulceață, o veselie, o mlădiere aici, a barocului, a neoclasicului mai târziu, a granitului din piețe, care nu mai ține de germanitate, ci ține de confruntarea cu geometria mult mai variabilă și mai relaxată a spațiului românesc, a spațiului geografic al satului, al ogrăzii.

L.F.- Sibiul poartă amprenta unei melancolii, a unei lejerități foarte românești. Lipsește, poate, acea severă reprimare a imaginarului, esențial saxonă.

EMIL HUREZEANU- Da, absolut, absolut. E aici la Sibiu un aer și de magie, din cauza asta, pentru foarte mulți nemți. Deci, noi suntem acuma în decembrie 1994. Aicea, în România, zilele acestea, se află și o prietenă de-a mea din Germania care lucrează pentru marele ziar german „Die Deutsche Zeitung” și care face reportaje în țară, și care a venit puțin mai repede decât mine în țară, ascultându-mă pe mine, știind că eu sunt sibian, citind cărți despre România. Și trebuie să știți că toate cărțile importante despre România, în ultimii ani, au capitole fascinante despre Sibiu. Și fata asta mi-a spus, ceea ce am citit și la Claudio Magris și la Robert Kaplan, autori mai recenți, ziariști sau călători culturali- există încă genul ăsta- care au trecut prin Sibiu și au pagini extraordinare...fata asta mi-a spus...”E acolo o magie pe care eu n-am mai întâlnit-o în nici un oraș german”...O nemțoaică din Munchen care cunoaște bine toate orașele germane și care mi-a spus...” e în orașul tău o magie pe care n-am cunoscut-o încă nicăieri”.

L.F. –Este de natură exilul să faciliteze exilatului o recuperare a voluptății senzoriale a satului românesc și a spiritului său? În anii lui Ceaușescu, în exil fiind, ați redescoperit o infuzie sătească sau, atunci când ați revenit după Revoluție, ați găsit altfel satul? În poezia dvs. ați decelat influențe venite din zona aceasta?

EMIL HUREZEANU- Nu, nu. Eu sunt un tip urban. Dacă chiar aș fi cu adevărat urban, n-aș fi spus-o. Nu că un aristocrat nu spune despre el, să zicem, „eu sunt un aristocrat” neapărat. Nu. Însă sunt un tip al orașului. Eu sunt un rezultat al orașului. În poezia mea, în intimitatea mea sufletească, culturală, în apetitul meu cultural și de viață, nu umblu nici să descopăr satul și nici să-l redescopăr în ce văd, în ce văd în jur. Primele mele impulsuri ajungând în Occident au fost să merg la Pompei, să descopăr primul oraș decăzut prin forța lucrurilor. Sunt însă în același timp un om, un pribeag, într-o experiență care nu mai e chiar așa de tânără acum nici ea, se apropie de 12-13 ani, care mă obligă la recursuri permanente, la straturile cele mai adăpostite ale ființei mele, acolo unde cu știința mea sau fără știința mea, se ascunde și liniștea cea mai asigurătoare. Când omul era aruncat în lume, a doua, a treia oară, și când își părăsea familia, rudele, nașul, vecinii, limba ambientală, străzile, foștii colegi, întâlnirile de 10 ani, când totul dispărea în capul lui într-un exil aproape necunoscut prin duritate, care a fost exilul politic, total...Anume lucrând pentru „Europa Liberă” iar România rămânând, cu sau fără Ceaușescu, în această sferă a Europei, în această sferă ideologică, așteptarea unei reveniri în România devenea extrem de puțin probabilă...a unei reveniri a românilor în condiții normale. Chiar și acolo noi eram un fel de proscriși prin forța lucrurilor. Nici măcar prietenii nu ne mai căutau, ca să nu-și facă rău, să nu ne facă rău, ca să nu mai spun de toți ceilalți. Devenisem doar entități, nu doar pentru regim...aproape că regimul, poate, ar fi putut să aibe, mai mult de a face cu noi, ca să ne îmblânzească, decât oamenii obișnuiți. Această pierdere totală și fără perspectivă de regăsire a locului propriu, a locului apropiat, familiar, a determinat exerciții constante, cum să vă spun, repetate, de recurs la ceea ce ai mai adânc. Acolo m-am întâlnit cu satul. Și acolo, cum se întâmpla asta...am un coleg, un domn, care a fost coleg cu Cioran. Are deci 84 de ani, acum. Se numește Liviu Cristea și a fost băiatul notarului  din Sibiu, oameni din marea burgezie a orașului dinainte de război. Era un tânăr foarte dotat care și-a dat doctoratul în drept la Paris. A început războiul, a plecat la Londra, unde vroia să-și continue studiile, și acolo a ajuns primul redactor de limba română a unui post de radio din afara României, la BBC, în timpul războiului, comentând în românește pentru români, războiul. În 1939-1940-1941 a stat tot timpul acolo, a fost șeful redacției române la BBC, după care a revenit sau a venit la Munchen, destul de târziu. Radu Pârvan este numele lui de radio și a făcut la noi un fel de cronică filatelică, dar și alte lucruri. Este decanul de vârstă al oamenilor exilați din categoria mea. Deci eu m-am întâlnit cu el. Eram cel mai tânăr când am venit, un sibian. Și primul, primul lucru pe care mi l-a spus, zice...”Uite, ce faci la sfârșitul săptămânii ? Du-te la...și mi-a dat niște coordonate, la o sută de km la est, lângă Badaiblling, înainte de Rosenheim, în sudul Bavariei, e acolo un sat. Ieși din sat, urci o colină, e un han, e sus, și acolo, colinele din jur cu livezile de cireș...sunt Cisnădioara. Este peisajul dintre Cisnădioara și Rășinari”. Deci gândiți-vă totuși, de ce întâmplare fericită am avut parte. Singurul om care mai avea ceva în comun cu mine și trecutul meu, care știa ceva de Sibiu acolo, era și cel mai pățit pribeag, în sensul că ajunsese la optzeci de ani de pribegie, nu ? Făcea același lucru ca mine, am văzut că se poate supraviețui folosind limba română în pribegie, afară, pe la posturi de radio și numai vorbind cu consătenii tăi. Era cel mai bine conservat dintre toți și primul lucru pe care mi l-a spus...”Ce vrei să faci sâmbătă?”...a fost să mă trimită într-o Cisnădioară, într-o enclavă a satului românesc, între Cisnădioara și Rășinari. Am făcut asta, i-am respectat indicațiile și cunosc locul ăsta foarte bine și am pățit la fel ca el...de fiecare dată când vroiam să arăt cuiva cum arăta locul meu, pe care nu-l mai pot atinge, îl duceam acolo.Deci vedeți, vedeți cum merg întâmplările. După cum,începusem să spun de pregătirea orașului. Vreau să vă răspund întrebărilor. Dar vedeți, asta sunt eu. Descopăr prin condiție existențială și prin condiție simbolică, ce mi-a devenit condiție existențială. Cei mai mulți dintre oamenii care locuiesc în locurile unde s-au născut, în lumea care le-a fost dată, în limba, cultura, poezia, muzica, dealurile care le-au fost date la naștere, nu cunosc decât condiția existențială a satului sau a redescoperirii locului, de fiecare dată, cu mici drame. Exilul, exilatul, aduce și o condiție simbolică. Toți suntem căzuți din paradis, toți suntem exilații paradisului, exilații unei anumite comunități patriarhale, rurale, istorice, toți ne-am apropiat dinspre paradis spre oraș, ca să zic așa, care este forma noastră prezentă, spre megalopolis, spre orașe-dormitor, cum vreți să le numiți, trecând prin sat. Dar exilatul e obligat să recurgă la această cădere din instanță, tot timpul, în fiecare zi.

L.F.-Și la recrearea, suplinirea, într-o formă simbolică a paradisului pierdut, într-o variantă cognitivă, afectivă...

EMIL HUREZEANU- Și nu numai. Vedeți, și existențială, geografică. Iei mașina să te duci să vezi un povârniș de sat bavarez care-ți aduce aminte de Cisnădioara. Îl întâlneam uneori și pe maestrul meu Pârvan, acolo.Ne uitam lung, amândoi, cu ochii umeziți, primăvara, la vișinii înfloriți acolo, departe de România. E adevărat că jos se vedea exact ca între Rășinari și Cisnădioara. Dar vreau să vă spun această poveste a satului care pregătește orașul și care este așa de bine sesizabilă în jurul Sibiului. Eu Sibiul l-am cunoscut mult mai bine descoperind împrejurarea Sibiului, împrejurimile Sibiului. Săliște, Orlat, Jina, chiar mai mult decât Apold și Cisnădioara, sunt prezente în Cetatea Sibiului. Apoldul sau Miercurea Sibiului, să zicem, sunt tipuri de mici așezări săsești rurale. Nu au legătură cu orașul Sibiu. O legătură mai subtilă, poetică aproape, are Orlatul cu Piața Mare din Sibiu sau cu piețele mici. Culoarea caselor din Sibiel sau Rășinari, cu vioiciunea elegantă, curtoazia foarte linsă, prelinsă, mieroasă, a Pieții Schiller. La Viena, în Cetatea barocă de sus de la Budapesta, la Praga, deseori pe stradă, am regăsit aceeași poezie foarte duioasă a germanității îmblânzite de elementul slav, barbar, alogen. Și asta se simte, dă un farmec nespus Europei Centrale, mai mult decât Europei Hanseatice, să zicem, Germaniei Hanseatice. Germania Centrală e Germania Europei Centrale, austriacă, românească, transilvăneană...e mult mai interesantă și mai duioasă. Este spațiul Europei Centrale care este un spațiu complet distinct de cel al Buddenbrooksilor de la Lubeck. Am observat că mecanismul acesta de pregătire al orașului nu e cunoscut decât în cazul unor orașe excepționale. Parisul aduce aminte...este o chintesență a tuturor marilor sate franceze. Veneția...

L.F.- Munchenul, poate...

EMIL HUREZEANU- Nu. Munchenul mai puțin. Munchenul este un sat, oraș dezvoltat care nu mai seamănă cu împrejurimea.Nu.

L.F.- Viena?

EMIL HUREZEANU-  Viena, de asemenea. Viena, de asemenea. Viena de pe dealuri, din pădurea vieneză se simte prelungită dinspre coclaurile exterioare. Veneția, la fel. Dacă, descoperi Veneția venind înainte în insulele ei, în centura din micul arhipelag care o înconjoară. Îți dai seama, am avut aceeași senzație ca atunci, venind dinspre Rășinari. Este o sumă de Orlaturi înduioșate, integrate într-un nou concept de eleganță, de prosperitate, de ofensivă, de energie bărbătească...așa este energia orășenească, patriciană, care se regăsește și la Sibiu. Așa e și Sibiul, și cred, prin faptul că am reușit să fac aceste experiențe, că astea sunt atât de mult în favoarea orașului și satelor mele. Nu mă consider de acuma încolo decât un preafericit european căruia i se dă uneori ocazia să poposească în visul pe care l-a crezut pierdut. Nu știu ce e mai important acum, visul sau realitatea, dar confuzia asta e foarte bună, cred. Nu vreau să o risipesc. După cum, nu vreau să risipesc niciodată confuzia între sate și orașul, așa cum îl cunosc. Aceasta este pentru mine percepția asupra satului. Țăranul, vedeți că n-am vorbit deloc despre țăran, țăranul sunt de fiecare dată și eu, țăranul sunt de fiecare dată și eu. Din păcate, dacă depășim zona simbolică, poetică, romantică a discursului și ajungem într-una concretă, sociologică, lucrurile stau foarte trist. Satul este la noi o monedă uzată, prea des folosită în toate cutiile de telefoane. Satul arată rău, săteanul este o ființă primejduită în foarte multe rânduri. Îl păstrăm mai mult în noi, cred, mai mult decât există el la țară. Nu vreau să spun că nu există oaze, că nu există pâlcuri, chiar, de salbe. Poate în Moldova, poate aici în jurul Sibiului...Dar nu știu dacă aceste pâlcuri de oralitate bună, pozitivă, adâncă, mai pot să fie un potențial de energii viitoare. Dacă ele mai pot suplini ceea ce ne lipsește nouă celorlalți, într-o civilizație postcomunistă, obosită, încă în căutare de noi energii care nici nu știm de unde ne mai vin, unde le căutăm. Occidentul e obosit, ruralitatea noastră este pângărită, așteptările noastre sunt mari, dar și sărăcia. Din cauza asta aș prefera să păstrăm discuția la acest nivel simbolic unde nu e mai puțin dramatică o concluzie, dar totuși e mai încurajatoare , aș spune.

L.F.- Vă propun să încheiem interviul cu încercarea de a reține pentru „Revista Transilvania” acea amintire pe care în anii exilului ați „provocat-o” cel mai mult, ați dorit-o cel mai mult, ați revendicat-o cel mai mult de la România. Ce anume din straturile memoriei, dulce-dureros, însemna, în exil, țara? Întrebarea depășește ,poate, premisele interviului, dar este aici și o curiozitate...

EMIL HUREZEANU- Hmmm...O să vă spun, pentru că vorbesc cu dumneavoastră... cu Revista „Transilvania”...cu emoție...aș spune, pentru că „Transilvania” este publicația de care m-am simțit cel mai legat pe vremea când am început să scriu. Am și debutat aici...în 1975 am publicat în „Transilvania” prima oară. Aicea sunt oamenii pe care îi regăsesc cu mare bucurie sufletească...pe Ion Mircea, pe Mircea Ivănescu și pe dumneavoastră din rândurile mai tinere. De asemenea vreau să vă spun că, dacă mi-ați cerut o secvență, ce anume m-a obsedat...Vă spun ce anume...o coborâre într-o dimineață sau o seară de vară cu bicicleta din Orașul de Sus spre Orașul de Jos, care nu trebuia să fie neapărat pe bicicletă. Putea să fie în vis. Știți că în vis avansezi mult mai repede. Asta era imaginea mea de neatins pe care aș mai fi vrut să o transform o dată în realitate. Și asta ținea , nu neapărat de Sibiu, dar în Sibiu, scenografia visului era Sibiu și în mod concret, anume o bicicletă. Eu adesea poposeam la fete în Cetate, iar seara coboram spre Mărginime, spre Măierime, care deci mi-e filtrul de intermediere cu Cetatea. După cum, uneori, stăteam până dimineața, din aceleași motive, cu aceleași domnițe, sus între creneluri, și coboram dimineața, ca să mă odihnesc. Și această alunecare dinspre  Orașul de Sus înspre Orașul de Jos, care, de fapt, este o formă, o metaforă a venirii dinspre sat spre oraș, coborâre-urcare, țară-exil, întoarcere-plecare, și așa mai departe, toate tropismele acestea fundamentale ale ființei, asta era imaginea mea românescă. Era plasată la Sibiu. Pentru mine România e de fiecare dată mai mult Sibiul decât orice formă de viață românescă. Sibiul și împrejurarea lui.

L.F.- Conține imaginea aleasă fire fine din atmosfera Cercului Literar de la Sibiu, frânturi împletite de trubadur, sonet, tablou romantic medieval...

EMIL HUREZEANU- Da...nu știu, probabil, probabil...Sigur că da. A fost și cultivată această impresie. Eu însumi am fost un postcerchist sistematic, ca să zic așa. Am avut și privilegiul să fiu ultimul prieten al marilor mei, marilor sibieni și cerchiști care au fost Ion Negoițescu și Wolf Aichelburg, să împărtășim întâmplarea de a mai fi împreună și în exil, după ce am fost la Sibiu și în țară. Pe amândoi i-am petrecut până după moarte. Pe Negoițescu, în orice caz, până la sfârșit. S-a stins în februarie 1993. Pe Wolf Aichelburg, într-un fel anume, pentru că în iulie, sfârșitul lui iulie 1994, m-a vizitat la Munchen după multă vreme. Cam după un an de absență nu ne mai văzusem. A stat la mine o săptămână. Și am petrecut, am hălăduit, într-un Munchen torid, încălzit, seri de-a rândul povestindu-ne ca înaintea unui rămas bun. Nu știam însă că va fi și ultimul. Tot ce-am adunat și despre oraș...Ultima mea propunere, pe care el s-a bucurat să o primească, a fost aceea de a porni în primăvară, acum în primăvara anului viitor, spre Sibiu și să ne oprim dincolo, înainte de Cristian, sus pe deal și să vedem Valea Cibinului, și munții și Sibiul în depărtare și el să stea puțin la Sibiu și să ne întoarcem înapoi. Nu mai fusese niciodată la Sibiu de când a plecat. A murit două săptămâni mai târziu, în largul Mării Mediterana. Acolo unde îi era locul pentru că el era un exilat al Mediteranei, niciodată al Sibiului. El s-a simțit exilat la Sibiu, Wolf Aichelburg...Dar asta-i altă poveste. Lui ar trebui să-i luați un interviu, acum. Acesta ar fi interviul complet.

L.F.- Să ne oprim atunci, la acea privire de sus, de pe deal, dinainte de Cristian, ca la o privire a sufletului ce se înalță. Vă mulțumesc.

A consemnat Lucian Filip, în decembrie 1994, la Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu.