NOI DISPĂREM DIN ISTORIE DACĂ RĂMÂNEM REPUBLICANI, Convorbire cu ALEXANDRU PALEOLOGU

”Azi nu mai există țărani”

 

L.F.: Prin destin sunteți reprezentantul unei elite care a apărut, la un moment dat, legată de o comunitate sătească. Credeți în posibilitatea renașterii unei noi aristocrații pe pământ românesc ?

Alexandru Paleologu: O nouă aristocrație se constituie fatalmente în orice societate dacă cea veche, pe o cale sau alta, a dispărut. Ea dispare, uneori în circumstanțe revoluționare, sau de lungă durată;de pildă, în Franța s-a produs doar un amestec al aristocrației vechi cu cea nouă creată sub Imperiu sau în perioada intermediară.Ea s-a reconstituit în această formă care este oarecum adulterată, care există, dar care nu mai deține, în orice caz, în zilele noastre, din punct de vedere social și politic, nici un fel de pondere, nici un fel de influență. Este una mondenă, una intelectuală, poate și una de cariere în genere : militară, diplomatică și magistratură. Și la noi a fost tot așa. La noi, este adevărat, aristocrația legată de marea proprietate a fost un element extrem de dinamic și de pozitiv, în secolul XIX și chiar înainte de secolul XIX, în perioada fanariotă; chiar dacă fanarioții au reprezentat, pe de o parte, o presiune fiscală asupra țării, asupra țărilor românești, din cauza birurilor și a șperțurilor și onorariilor pe care le dădeau la Sublima Poartă, și din cauza obiceiului de a-și constitui un pecuniu fiindcă domnia nu era garantată și se presupunea că e bine să pleci cu o mică sau mare zestre. Asta a afectat grav, socialmente, țărănimea, pentru că fiscalitatea a fost, atunci, aproape la fel de absurdă și de opresivă ca și acum. Aproape.Și noi acuma trăim epoca fumăritului. Impozitul care s-a votat, acum aproape un an, încă nu e un an, pentru venitul agricol este ceva criminal și care amintește de fiscalitatea fanariotă. Dar, mă rog. Să revenim la problema pe care mi-ați pus-o.

Aristocrația aceasta a avut acest efect benefic în România secolului XIX, ca urmare a formațiunii intelectuale obținute chiar în perioada anterioară, secolul XVIII, prin acei ostateci sau tineri boieri și principi trimiși la Constantinopol unde creșteau în mediu cosmopolit și în care cultura franceză era prezentă și activă, pe linia căreia și-au asumat și și-au însușit gândirea franceză enciclopedistă și a luminilor, în vremea aceea ea având un efect și un rol de antidot la orientalizarea țării. Și urmașii lor, formați la această gândire, la această cultură, apoi formați în universități franceze sau germane, au fost, cum se știe, o categorie foarte luminată și foarte generoasă. Opulența lor materială, eliberată de problema înnavuțirii sau de criteriile mercantile în ce privește existența lor personală, le permitea investiții importante, și nu numai somptuoase, dar și utile socialmente și am avut, în adevăr, în secolul XIX  o elită politică care coincidea cu cea intelectuală și cu cea socială și care era la paritate cu cei mai iluștri oameni de stat și reprezentanți ai culturii din țările occidentale. Întâlnirile unui Kogălniceanu sau Ioan Brătianu sau ale altora din epocă cu, să spunem, un Disraeli, un Bismarck, nu erau pe teren inegal sub nici un raport, sub nici un punct de vedere. Lucrul acesta acum este crunt diferit. Crunt diferit. Ce s-a întâmplat la noi ? După primul război mondial s-a produs reforma agrară care era obligatorie și pe care au acceptat-o latifundiarii care aveau atuncea, unii din ei, un sentiment al obligației și al dezinteresării. În plus, îl aveau prin educația creștină și prin buna creștere. Chiar dacă lucrul acesta ducea la niște ipocrizii.

Dislocarea socio- economică a acestei clase, deja amestecată în secolul XIX cu noua mare burghezie pe care a favorizat-o în alcătuirea ei liberalismul în secolul XIX, a făcut ca boierimea să nu mai fie doar clasa boierească, devenind exact ceea ce comuniștii au numit cu un termen tendențios, dar nu impropriu : burghezo- moșierime. Burghezo- moșierime din perioada de după război, după ce moșierimea a fost oricum împuținată, în ce privește latifundiile și deci rentabilitatea și siguranța ei.Mulți făceau politică cu mare independență fiindcă erau independenți. Când nu erau la putere, ei rămâneau mai departe moșieri și nu aveau să- și caute nici o îmbunătățire prin politică, nici cariere pe care politica să le favorizeze, nici întreprinderi în care puteau să se insinueze avantajos în momentul în care erau la putere sau fiind parlamentari influenți. Lucrul acesta a început să se producă după primul război mondial, când între cele două războaie a apărut o nouă burghezie, de un tip mai parvenit, care și-a atins apogeul sub Carol al II- lea, și care a făcut ca reprezentanții vechii aristocrații să-și piardă din însemnătatea socio- politică, și chiar din prestigiul social.

 

L.F.: Ce conotații ați conferi acestei noi burghezii din perioada interbelică ? Cea care îl poate avea drept paradigmă, să spunem, pe Lumânăraru al lui Camil Petrescu.

Alexandru Paleologu: Da...el și alții. De fapt, eu prea multe nu știu decât din literatură și din cunoașterea anumitor persoane. Eu personal am frecventat într-o oarecare măsură această nouă societate. În tinerețea mea mondenă, să spun așa, frecventam mai mult saloanele, totuși, ale vechii societăți, mai puțin bogată decât noua burghezie, dar suficient de aptă încă să apere o ambianță, dacă nu opulentă și luxoasă, cel puțin rafinată și de un nivel socialmente mult mai uman, pentru că ceea ce e caracteristica unui adevărat aristocrat este simplitatea, naturalețea și nonaroganța; în vreme ce noii îmbogățiți sunt aroganți, devin exclusiviști. Cine nu-și putea permite vacanțe foarte costisitoare, în mod ostentativ era eliminat oarecum din aceste ambianțe. În general, noi ne petreceam vacanțele la țară sau în locurile unde ne puteam permite niște agremente mai mult de o anumită voluptate rustică și de un contact epidermic cu natura. Nu cu cocteilurile din marile hoteluri gen ,, Rex ,, de la Mamaia, sau altele similare, care atrăgeau pe noii magnați.

L.F.: Cât de mult era conexat acest stil de viață, de la care dumneavoastră vă revendicați, cu lumea satului de atunci ?

Alexandru Paleologu: Aicea este important de spus. Evident, memoria pe care o aveam noi, urmașii marilor proprietari de moșii, memoria pe care o aveam despre relațiile cu țăranii, cred că era în bună măsură eliberată pe o iluzie. Ne imaginam că suntem foarte iubiți. Fiindcă foarte mulți dintre ai noștri se purtau decent și uman. Totuși diferența de standarde de viață era uriașă. Diferența de standard de viață poate nu este termenul potrivit...Diferența de orientare a dorințelor. Și deci, stilul de viață, agrementele considerate ca indispensabile și cotidiene, pe care țăranii nu le aveau, fiindcă ei aveau altă tradiție, care, însă, pentru noi era interesantă. Țin minte, mama mea – al cărui tată, bunicul meu, era mare proprietar în sudul Moldovei și avea o întindere de pământ enormă, nu departe de Galați, deci și veniturile erau foarte mari- a trăit o tinerețe foarte luxoasă. Însă ea la țară, când își făcea vacanțele, petrecea și lua parte la muncile specifice și împreună cu fetele și femeile țăranilor făcea aceeași treabă, umbla în picioarele goale și cu multă bucurie amesteca această formă tolstoiană...Sentimentul față de acești oameni era foarte adânc pentru că erau exemplare remarcabile...Eu mai târziu nu am mai apucat să am această moșie, ...am avut, încă un rest al ei până în 1949. Dar nu am mai fost pe acolo în ultimii ani. Conversația cu acești oameni mi s-a părut întotdeauna pasionantă. Și ulterior, când n-am mai fost la țară, nici la mine, nici în altă parte, decât cu totul întâmplător și pasager, marea mea plăcere a rămas conversația cu femeile care vând zarzavaturi în piață. Care se instalează la distanță mică de orașul respectiv și la care chiar stilul de viață și de mentalitate este el însuși modificat prin condițiile noi de existență, sătească. Dar mentalitatea este încă cea pe care am apucat-o, cel puțin, nu numai cu cei mai în vârstă. Chiar cu unii dintre cei tineri. Și acolo, la sat, s-au produs niște mutații adânci, schimbări adânci. Țărănimea a fost asasinată. După 1949 a fost asasinată sistematic.

L.F.: Deci înainte de 1949 nu ați simțit, la modul concret, acea teribilă sintagmă ,,ura de clasă,, ?

Alexandru Paleologu: Nu am simțit-o. Am simțit, într-adevăr, o anumită rezervă și o anumită duplicitate, o anumită...

L.F.: Șiretenie...

Alexandru Paleologu: Șiretenie. Care, de altfel, era în general interesantă pentru că forma în care se manifesta era una inteligentă și subtilă. Aveau acești oameni o intuiție psihologică foarte acută și nu spuneau tot gândul, dar ceea ce spuneau era plauzibil. Mai ales că ne convenea să-l credem. Dar știu că puteai să discuți cam orice subiect. Dacă nu, evident, nu recurgeai la un limbaj inutil, sofisticat. Deși ei sunt destul de capabili să urmărească și raționamente destul de complicate. Adică, greșit, credem că trebuie să ne exprimăm la nivelul poporului sau pe înțelesul lor. Ei înțeleg foarte bine. Ceea ce pe mine m-a oripilat și în copilărie și în adolescență și asta a reprezentat o moștenire a generației anterioare, chiar dinainte de primul război mondial, a fost mentalitatea sămănătoristă și această idee că trebuie să existe o cultură pentru popor, trebuie să nu fim inaccesibili, în proza intelectuală să existe și una rezervată acestui tip de consumator. Adică ideea unui soi de minorat intelectual al poporului,  pentru ca el să fabrice o cultură de bună calitate, dar fără prea multă complicație. Ceea ce este foarte greșit și care duce la produsele de artă pseudoțărănească, la stilul brumăresc, la alte hibridități și monstruozități stilistice. În afară de asta era afișat un clișeu pe un anumit stereotip al mentalității și pe necunoașterea reală a acestei lumi. Mi-a povestit tata o întâmplare de prin 1910- 1911. La țară, la Moșia Vlaici a lui Bogdan- Pitești..., era în perioada aceea tocmai problema întoarcerii către popor a intelectualilor, a datoriilor uitate care trebuiau acum plătite ș.a.m.d. Și era acolo Arghezi, pictorul Ressu, dacă nu mă înșel era și Luchian,...n-aș putea fi sigur că era și Luchian. Erau pictori și poeți din perioada respectivă. Cincinat Pavelescu...Și se discuta despre arta și poezia, literatura pentru popor care să fie accesibilă țăranilor, să fie pe temele lor specifice țărănești, ș.a.m.d. Și fiindcă tot discutau lucrurile astea l-au chemat pe un țăran care era prin curte : ,,Măi bade, ia vino încoa,,.Și i-au citit niște poezii de Șt.O.Iosif, de Goga,, Îți plac măi ?,,. ,,Da, boierule, frumos, da, îmi place, e frumos,,. Arghezi zice : ,, Ia stai nițel,,. Și a luat el ,,Les fleurs du mal,, și i-a citit, traducând, o poezie a lui Baudelaire. Reacția țăranului a fost următoarea : ,,Ăsta e dat în p...măsii boierule,,. Prin urmare ce deduc de aici ? Baudelaire este un poet care poate fi accesibil țăranului român, când este în traducere românească, fiind de presupus că nu citește chiar așa de ușor un text francez. Deși nici asta nu este un lucru exclus. Ce vreau să spun ? Eu percep cu dezolare faptul că o formă de civilizație tradițională care avea protocoalele ei, avea cultura ei, de transmisie orală, dar cultură autentică, stilul ei de conduită, a dispărut. Nici o lipsă de gust nu se putea constata nici în vestimentația, nici în decorația interioară a locuințelor. Unele erau modeste, umile, unele erau foarte mizere, chiar. Altele, mai sofisticate, pentru că era vorba de un standard de viață mai bun. Dar nici o lipsă de gust niciodată. Nici un kitsch niciodată. Or, lucrul ăsta a apărut abundent la un moment dat : trebuiau să se ridice case la drum ...și acum se fac din prefabricate; monstruozitatea este și mai cumplită. A început să apară și cubismul în arhitectura rurală sau așa-zisul funcționalism care este tot ce e mai antifuncțional. Ai început să vezi țărănci cu tocuri înalte, ceva care este diformant. Coafate. A dispărut acea frumusețe a țărăncii de tip Grigorescu, să spunem, ca să recurgem la un model cunoscut, și la rându-i destul de stereotip. Chiar erotica tolstoiană care a existat și la noi, de preferință pentru o țărancă frumoasă, nu mai e posibilă, decât foarte greu și foarte rar, țăranca asta chiar recunoscând că nu mai e țărancă.

L.F.: Ce credeți că s-a întâmplat, din moment ce țăranii din perioada interbelică aveau acces, în expresie, la bunul gust și o estetică rezonabilă ? Înseamnă că acolo funcționa acel fond metafizic pe care Blaga a marjat foarte mult ?

Alexandru Paleologu: Mă rog, poate. Nu sunt foarte de acord cu această perspectivă. Evident, speculația lui Blaga e seducătoare și, fără îndoială, nu este în afara adevărului. Dar nu-l cuprinde și nu cred că explicațiile pot fi totdeauna valabile numai prin referință la metafizică. Evident, nu trebuie eludată metafizica, cum au făcut alți sociologi mai pozitiviști. Dar pozitivismul sociologic este necesar dacă vrei să înțelegi realmente ceva. Ceea ce a distrus bunul gust, în vestimentația și în arhitectura și în artizanatul popular, au fost produsele industriale. Când nu și le mai făceau singuri. Le cumpărau, de unde le cumpărau; când au apărut materialele sintetice. De pildă, armonia coloristică a țesăturilor lor venea și din faptul că foloseau coloranți naturali, care nu permiteau anumite asocieri sau anumite stridențe. Îmi aduc aminte că în 1950 și ceva...eram cercetător în Artă Medievală, la Institutul de Istoria Artei și mergeam pe teren în Nordul Moldovei. La un târg, un iarmaroc, o fată tânără, foarte frumoasă dealtfel, avea un suman cu o foarte inspirată intersecție de linii, foarte frumos colorată cu lână. Și i-am făcut o propunere corupătoare : ,, Nu vrei să vinzi sumanul ăsta ? ,,. ,, Întrebați pe mamaia. ,, Mamaia nu însemna bunica, cum se vorbește, cum se crede, aici, la mahala. Mamaia însemna mama. Cel puțin, așa era atunci. Și când a fost consultată mamaia...,, Vai, boierule, vă uitați la sărăcia asta ? Uitați, frumoasă, frumoasă, matasă strălucitoare ,,. Intervenise produsul sintetic, care le-a plăcut mai mult decât ceea ce ei făceau în mod spontan și constrânși de natură; și le-au plăcut seducțiile, materialul sintetic, strălucitor și de proastă calitate. S-a corupt gustul țărănesc. La ei nu era un bust gust care decidea. Era un fel de supunere la condiția imanentă cosmică în care trăiau. Aicea intervine cu folos Blaga.

L.F.: Această siguranță în creația spontană a țărănimii din perioada interbelică induce, cumva, existența unui apriorism estetic, cel puțin ?

Alexandru Paleologu: Eu nu cred în general în nici un fel de apriorism. Nu înseamnă că sunt în alternativa gnoseologică, clasică, de secol XVIII, între idei înnăscute și idei achiziționate. Cred și eu că există o anumită aperceptivitate imanentă în ființa umană. Nu cred că ideile sunt doar rezultatul unei achiziționări de senzații și apoi de planificare a lor în conștiință. Nici nu mi se pare util să îmi propun rezolvarea acestei alternative. Așa a vrut Dumnezeu și ce-a făcut Dumnezeu, este. În general, nu cred în explicațiile aprioristice, dar este bine să ținem seama de faptul că dincolo de ființa umană, de condițiile umane de percepere, de comunicare și de comportare, există ceva dincolo de om.

L.F.: Sau dincoace, cum spunea Noica. În fond, dincolo sau dincoace sunt relative, spațializante, psihologizante și dispar la privirea ,,de Sus,, a ochiului lui Dumnezeu, sau a filozofiei, ce vizează amețitor abisul totalității.

Alexandru Paleologu: În nici un caz dincoace, ci dincolo de om. Fiindcă ce e dincoace, nu e nicăieri.

L.F.: Transcendentalul.

Alexandru Paleologu: Transcendentalul este un instrument de gândire, nu o realitate. Kant  ne-a pus la îndemână niște instrumente de gândire, nu niște entități efective, ontologice.

L.F.: Dar ele fiind instrumente de gândire, primesc statut ontologic. Există.

Alexandru Paleologu: Toate funcțiunile cognitive decelate și de Aristotel și de Kant, ca și distincția între intelect și rațiune, sunt funcționale. Kant, asta a intuit formidabil-  cum spunea Noica : o dezvirginare intelectuală- și îți pune la îndemână niște instrumente de ordonare ale gândirii. Atât și nimic mai mult. Transcendentalul nu există. Transcendentul există. E foarte important acest lucru. Transcendentalul nu există, a fost inventat de mintea umană pentru a-și putea construi mijloacele cognitive și apoi și speculative, dar nu există. Însă transcendentul există, deși nu-l cunoaștem. Și spun altceva. Orice explicație a lumii trebuie să țină seama de dimensiunea cauzalistă și pozitivă. Dar nu epuizează prin asta nimic. Este obligatorie explicația prin a+b+c, dar și prin plus infinit. Un realist total și profund nu poate să nu țină cont de instanța divină. Dacă nu pune în perspectiva lui de gândire și de apreciere, instanța divină, nu e realist, în primul rând, și apoi este și imbecil în sensul etimologic al cuvântului, adică neputincios. Or, multe sunt spiritele remarcabile care se imbecilizează sub acest raport. De pildă, marele, marea minte care a fost Eugen Lovinescu, extraordinarul scriitor, omul care, cel puțin pentru mine la o vârstă târzie a început să fie formativ, este limitat cumplit de acest blestem al inteligenței, de care a suferit generația lui, de a elimina ceea ce nu încape în limitele noastre observaționale și în experimentul posibil. ,, Cum e cu putință experiența ? ,, asta-i întrebarea kantiană. Dar experiența nu este posibilă decât ...

L.F.: Prin transcendental.

Alexandru Paleologu: Transcendentalul a apărut ca răspuns la întrebarea ,, Cum este cu putință experiența ? ,, Dar experiența este constituită din ceea ce transcendentul permite. Și numai atât.

L.F.: Ce s-a întâmplat cu țăranul și satul românesc după 1945 ?

Alexandru Paleologu : S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. A fost asasinat. Eu nu citesc literatura epocii socialiste. Nu am fost obligat să o fac și nu am făcut-o nici până în ziua de azi. Am avut ocazia să-mi cadă ochii pe niște volume, pe niște texte tipărite. Am adulmecat câte ceva. Dar știu că țăranii erau nevoiți să cumpere pâine de la oraș. Și erau alungați de târgoveți cu ,, Ce cauți aicea ? ,,alungați și de vânzători. Își cumpărau pâine ca să hrănească animalele. Aveau grijă de căluț. Au fost deportați.Țăranii chiaburi au fost declarați dușmanii poporului. Adică, elita țărănească a fost eliminată practic. Țărănimea a fost o categorie mai decapitată decât burghezia. Burghezia a fost și ea ucisă, decapitată. Dar s-a putut menține ceva din cei ce au fost dislocați socialmente. Unii reprezentanți ai ei au fost obligați să muncească în fabrici. Dar unii și-au făcut, totuși, cu mare dificultate, studii superioare și după un timp au reapărut ca elemente apte să-și găsească un mod de rezistență acceptabil în acest regim socialist în care se găseau. Și au fost pentru această categorie, pentru burghezo-moșierime, să spunem, sechele. Pun mare temei pe burghezia mică, pentru care clasa mijlocie este foarte importantă. Nu este țărănime, dar provine din țărănime. S-a produs o selecție naturală. În această lume unii au fost eliminați complet și dispăruți în condiții mizerabile. Unii nu au putut face față și au dispărut prin simpla eliminare din societate. Alții  au murit în închisoare sau au viețile lor distruse complet. Dar alții, generația următoare, s-au adaptat pe planul acesta.

Dar țărănimea a fost asasinată ca clasă. Azi nu mai există țărani. Există locuitori ai unor sate, care sate au tendința de a fi transformate în comune urbane. Ceea ce este o aberație. Nu mai spun de demența absolută a lui Ceaușescu, de a distruge toate satele și de a le înlocui cu un fel de unități, de cartiere, de blocuri. Fără canalizare. Cea mai monstruoasă aberație cu putință. Dar asta face parte tot din asasinarea țărănimii.

Am văzut la ,,Memorialul Durerii,, un episod extraordinar cu țărani din Banat deportați în Bărăgan. Am văzut și alt episod cu țărani din părțile astea, din Muntenia. Cum au fost distruse, cum au fost violentate grav aceste comunități. Este incomplet să vorbești global despre potențialul extraordinar al acestei țărănimi. Nu am mai puțină stimă pentru țărănimea din zonele de câmpie, decât pentru țărănimea din zonele de deal. Și calități și defecte imprimă aceste zone apartenenței lor. Și este adevărat, este o evidență : țăranii din ,,Moromeții,, cu toată inteligența, de exemplu, a lui Ilie Moromete, cu toată existența unei structuri de Cetate Antică a Poienii lui Iocan, totuși, au vocabularul și comportamentul foarte trivial.

L.F.: Considerați că vitregia naturii sau condițiile naturale mai aspre au imprimat o selecție naturală? Țăranii de la munte ar fi favorizați, deci, de soartă, prin o opțiune aspră, mai viguroasă, în fața existenței, ce îi aduce mai aproape de o esență ,”tare” , a țărănimii ?

Alexandru Paleologu: Nu cred că regiunile de munte implică o condiție de viață mai dură, mai aspră. E una mai ponderată într-un fel și se știe bine că în perioadele obscure ale istoriei, munții au fost zona de refugiu pentru toată populația.

L.F.: Aș da un exemplu din județul Sibiu. Pe vremea lui Ceaușescu cel mai bine și-au conservat privilegiile țăranii din Mărginime. Care nu au putut fi colectivizați.

Alexandru Paleologu: Îmi aduc aminte că în perioada lui Ceaușescu au fost momente în care piața, cât era liberă, alimentația cu produse agroalimentare, erau furnizate pentru toate orașele de această minoritate de țărani ce provenea din zonele necolectivizabile. Asta dovedește foarte multe. Și asta ar trebui să i se explice și domnului Iliescu care continuă să creadă că agricultura colectivistă este cea mai bună. El crede așa, pentru că asta este mintea lui de bolșevic.

Dar ce vreau să remarc acum...O diferență între țăranii din satele unde erau moșieri, în raport cu țăranii din satele unde nu au fost moșieri- și moșieri nu au fost din aceleași motive, motive pentru care nu se puteau naționaliza, colectiviza, teritorii din acele zone.

L.F.: Colectivismul datorează mult nefastului spirit al egalității care a spulberat acest veac. Ce responsabilitate găsiți, din acest punct de vedere, Revoluției Franceze ?

Alexandru Paleologu: O revoluție când începe, merge până la capătul ei cel mai radical. Dar ea nu trebuie să înceapă.

L.F.: Ce personalitate vă este mai dragă din Revoluția Franceză ?

Alexandru Paleologu: Ludovic al XVI- lea. Este adevărat că, sub anumite raporturi, mulți dintre capii Revoluției Franceze sunt interesanți. Saint- Just de pildă, odios, fără doar și poate, dar Saint- Just pe lângă că era un dandy, iar Baudelaire îl ia ca un model interesant de dandism, are într-o scriere a lui ,,l,Esprit de la Revolution,, un pasaj în care pe o jumătate de pagină este exact- exact, episodul legendei Marelui Inchizitor din Frații Karamazov. Dar exact. Aceeași idee. Întâlnirea lui Iisus cu Marele Inchizitor.

L.F.: Care justifică răul.

Alexandru Paleologu: Care justifică răul. Acolo este puțin altfel; nu îl justifică doar ca rău, dar îl justifică totuși. Deci, Revoluția Franceză trebuia să nu fi început. Iar unica figură simpatică de revoluționar este Ludovic al XVI- lea. El a inițiat de fapt Revoluția Franceză. Ceilalți...Danton a fost un porc, iar Robespierre un impotent.

L.F.: Credeți că Franța, care este obsedată de republicanism, mai are șansa recuperării superbei regalități pierdute ? În mileniul III, poate ?

Alexandru Paleologu: De dorit o doresc, dar de crezut nu o cred. Deja lucrul s-a dovedit la Restaurația din 1815, când cu foarte multă inteligență, Ludovic al XVIII- lea a știut să recurgă, nu la partizanii lui fideli, dar nu capabili, fiindcă nu aveau experiență în domeniul acela, sau la unii dintre ei, cum era ducele de Richelieu, care a fost reorganizatorul și modernizatorul orașului Odesa, deci, avea experiență. Dar a recurs la Fouche și la Talleyrand și la alții. Și evident, a nemulțumit mult pe toți partizanii regalității, dar a fost o formulă obligatorie și inteligentă. Dar nu din cauza încăpățânării reacționare a primului ministru, Polignac în 1830, sau a lui Villele înainte, a fost răsturnată monarhia legitimă. Pentru că ce se petrecuse între timp : se petrecuse o ruptură, și, mai cu seamă, o intoxicare morală care de fapt s-a întâmplat și la noi după o jumătate de secol de bolșevism; intoxicarea morală care o putem constata în lumea noastră, și nu numai la PDSR-iști și la alte forme de criptocomunism, dar chiar la oamenii din latura noastră. O intoxicare gravă și greu de vindecat,nevindecabilă.

La fel s-a petrecut și în Franța. E de constatat că la două secole după Revoluție, spiritul public francez, este grav și iremediabil intoxicat de iacobinism și republicanism. Sunt foarte puțini acei oameni lucizi, care sunt considerați ca niște forme aberante; Jean-Francois Revel, un Alain Besancon, un Eugen Ionescu, un Joseph de Maistre, sunt socotiți niște curiozități. Și oamenii de stat de dreapta, azi, la putere în Franța, sunt tot de stânga. Asta este constatarea tristă, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, acesta este adevărul. Și sunt toți malformați de prejudecata republicană. Este prejudecata cea mai stupidă din câte există. Ideea că republica e bună fiindcă ajunge la putere cel mai capabil, e o prostie. Nu ajunge niciodată cel mai capabil, ci cel mai veleitar. Și ratații profesional. Cazul Havel e o excepție, fiindcă s-a întâmplat acolo să reprezinte el ceva. Și Havel n-a reușit decât pe jumătate. Dar pentru noi românii, republica înseamnă perpetuul pericol de alunecare către Răsărit, perpetuul pericol de a încăpea pe mâna câte unui semidoct, sau, mai cu seamă, a unui semișlefuit. Pentru noi, singura formă matură, singura și decentă, este monarhia. Și omul cel mai desăvârșit în privința asta, cu calități intelectuale, morale, în afară din comun și cu care nu se poate compara nici un om de stat român, nu doar în conjunctura actuală, chiar în trecutul nostru onorabil, este Regele Mihai. Dar asta ca să priceapă cineva, trebuie întâi și întâi să se dezbare de multe imbecilități acumulate în conștiință, cum este rumegușul, băgat în conștiința lui.Greu ne vom vindeca.Dar eu cred totuși, cred totuși, în posibilitatea și în probabilitatea unei destul de apropiate restaurări a monarhiei în România, în persoana Regelui Mihai, fără îndoială; că dacă va lipsi el, nu știu ce soluție se va adopta.Pentru noi, ideea republicană este catastrofală și mortală chiar. Noi dispărem din istorie dacă rămânem republicani. Pentru Franța, pentru că m-ați întrebat de Franța, s-ar putea la un moment dat, în cine știe ce crize vor avea loc, sau printr-o exasperare de această rutină care oscilează între un liberalism bastard și un socialism ilegitim, s-ar putea să se producă niște regrupări, și să socoată și ei că Franța are opt secole de glorie și două de mediocritate. Și deci să revină la monarhie. Dar nu știu cât de apți sunt astăzi descendenții legitimi și ilegitimi, care de altfel sunt cei ai ramurii ilegitime, devenită legitimă prin dispariția lor...Adică descendenții lui Philippe Egalite sunt astăzi pretendenții legitimi și nici măcar nu sunt pretendenți, pentru că ei sunt tolerați de Mitterrand. Și mi se pare că au și votat cu Mitterrand, fiindcă le-a dat dreptul să revină în Franța.

L.F.: Revenind la sat...Ce gen de realitate acoperă această noțiune, acum, în România ? Ce înseamnă satul ?

Alexandru Paleologu: Satul nu mai înseamnă din păcate nimic.Sat nu mai există. Vor exista niște localități, mai mult sau mai puțin modernizate, adică aduse la un nivel de confort tehnic, cât e posibil. Frumusețea vieții rurale, fatal dispare. Sigur, există totuși mai multe puncte de contact cu natura decât le avem în orașe. Eu nu sunt unul dintre aceia care hulesc orașul și care spun că orașul este pierzania și că satul...Nici nu cred, cum spune Blaga, că ,, Veșnicia s-a născut la sat ,,. Nu, iar metafizica s-a născut la oraș. S-a născut la Konigsberg. Sau, s-a născut la Atena. Ideea că veșnicia s-a născut la sat este o vorbă care place oamenilor, care preferă să înlocuiască gândirea cu o interjecție. A, există o metafizică a satului. Asta-i altceva. Dar metafizica s-a născut la oraș. Iar satul, care, ca fiecare sat, are o axă a lumii în el, are un centru cosmic în centrul satului unde se face vatra satului, unde-i biserica, unde-i cimitirul; asta nu va mai exista în formele tradiționale, legitime și creatoare și o să fie probabil niște varietăți de periferie mai mult sau mai puțin favorizate de comerțul particular, de ușurințele aduse de tehnică și deci, vom putea vedea și la sate, poate discoteci, sexi- cluburi, cum avem unul în București, baruri, vom putea să bem whisky în loc de rachiu, ceea ce nu va fi cu nimic un progres.Dar satul, din păcate, dispare. Mai sunt, fără îndoială, și o să mai fie multă vreme, anumite rezervații, din motive de protecție sau de conservare. O să fie niște rezervații acolo unde contaminarea este mai puțin totală. Dar am văzut în Maramureș ce se întâmplă. Adică Maramureșul este o zonă pitorească și etnografică prin excelență, des vizitată de foarte mulți etnologi, de foarte mulți turiști, de foarte mulți reporteri și de foarte mulți sociologi; și-atuncea vin cu casetofoane și cu fel de fel de aparatură. Plus că merg băieții la armată, merg băieții la oraș, și se întorc cu blugi. Și e mai bine cu blugi decât cu haine de oraș mototolite. Dar oricum, dispare stilul particular. Am fost acolo în 1971 cu Noica și cu niște prieteni din Franța, Vlad și Dana Stolojan. În satul Rozavlea, când am ajuns, eram însoțiți de un prieten din Baia Mare.

L.F.: Parcă e relatat ceva în ,, Jurnalul de idei ,, apărut la ,, Humanitas ,,...

Alexandru Paleologu: Cred că da. Cred că da. Nu l-am citit total. Se pare că nu i se face un serviciu publicând acest ,,Jurnal,,. Dar erau băieții entuziasmați atuncea. Și Bârsan și Liiceanu. Am tăcut din gură că deja aveam proasta faimă de antinoicist. Dar știu că nu i s-a făcut un serviciu publicând  ,,Jurnalul,, ăsta. Dar mă rog, dacă povestește asta, în orice caz, era ceva interesant.

În satul Rozavlea era o celebră bocitoare. O fată frumoasă, dealtfel. Și am fost s-o auzim și noi.Ea era convocată de câte ori veneau cu mașina oameni din straăinătate, care aveau chewing-gum, aveau obiecte interesante și le distribuiau. Și evident, plus casetofonul  ca să fie înregistrată. Prietenul care era cu noi, Mihai Olos, plastician din Baia Mare, a spus : ,,Rău faceți, dar acuma nu mai e nici un remediu, că nu sunteți primii care ați venit. Fata asta, care în mod spontan și firesc avea această extraordinară voce și exercițiu de voceratrice- pentru că este și în Corsica tipul ăsta, voceratrice sau bocitoare- acuma e vedetă, și se comportă ca o vedetă și are un fel de conștiință de vedetă,,. Ca vedetă nu poți să fii exponentul unei culturi de acest tip popular. Și se distruge progresiv tot. Mai cu seamă, de pildă, acolo există acele biserici de lemn extraordinare, toată seria de biserici de lemn pe care le poți întâlni în Maramureș, până treci în Moldova de Nord, unde treci la bisericile de cărămidă, de același program arhitectural și aceeași viziune spațială. Au apărut în sate bogate de acolo, construite, biserici mari, arătoase, oribile. Iar arhitectura religioasă avea frumusețea ei. Atuncea se făcea, în vremea în care credința era un fenomen colectiv. Credința astăzi nu mai este un fenomen colectiv. Sunt mulți oameni credincioși, dar nu mai este un fenomen colectiv. Chiar dacă există o comunitate de credincioși la o biserică, ce merg, care umplu bisericile, chiar aici la București, ascultă slujba, dar nu cu atenție la text, ci cu atenție la gesturi. Or, dacă nu ești atent la textul care se cântă sau care se rostește în biserică, nu pricepi mare lucru. Rămâi cu un fel de ,, crezi că crezi ,, dar nu crezi. Este o credință care e credință, dar credința nu o ai. Și o dovadă că este așa, este că oamenii nu mai înțeleg deloc ce înseamnă noțiunea de ,,frica de Dumnezeu,,. E în Cartea lui Iov, se spune, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea. Ei bine, am întâlnit oameni care spun ,,Cred în Dumnezeu și în Christos, dar mă apropiu de ei cu iubire, nu cu frică,,. Sau ,,Cum, ce eu sunt laș ca să-mi fie frică, de oricine ar fi ?,, Or, frica de Dumnezeu înseamnă nefrica de nimeni altul. Nu poate fi curajos până la capăt și totodată și absolut incoruptibil, decât un om cu frica lui Dumnezeu. Eu am spus aicea în Senat, odată, dar m-a aprobat numai Popa Tatu, că, deși suntem în Senat liberali și socialiști, republicani și monarhiști, oameni de stânga și de dreapta, există, dincolo de aceste dihotomii, oameni cu, și fără frica lui Dumnezeu. Și sunt ,, și la noi și la voi, și la unii și la alții ,,. Cei cu frica lui Dumnezeu nu vor împinge niciodată ticăloșia peste o anumită margine. Aceștia împreună, indiferent de ce înclinații avem, putem face o treabă. Remarc că oamenii care se duc la biserică să se închine, care țin și posturile și tot, nu au această fundamentală și primară, primar motor al condiției creștine și umane, civilizatorii și morale, care este ,,frica lui Dumnezeu,,. Am întâlnit la Paris un prieten de origine română, care comenta pe alt prieten care își făcuse o casă nouă. Și zicea : ,,Casă făcută fără frica lui Dumnezeu. Nu are pivniță pentru vinuri,, .

L.F.: O ultimă întrebare pentru unul dintre ultimii mari aristocrați ai momentului. Revin, de fapt, la întrebarea de început și vă solicit o profeție. Va mai apărea la noi o aristocrație de merit ?

Alexandru Paleologu: Nici nu se poate altfel.Oriunde este o societate, o societate adică, nu o comunitate, acolo apare o elită. Nu se poate altfel. Cred că Ortega y Gasset în ,,Revolta maselor,, arată simptomul cel mai grav al lumii, ca fiind dispariția elitelor. Și elita este compusă din oameni care știu că există o instanță deasupra lor. Că fiecare individ nu se oprește la el. Și are ceva mai presus de el ca valoare. Ăsta este omul de elită. Actualmente acest sentiment este aproape absent și explicațiile lui Ortega y Gasset sunt simple și clare, nu le repet eu, trimet pe oricine să citească lucrarea, e în limba română, foarte bine tradusă. Dar dacă e să existe o societate și o civilizație, civilizația nu este ce crede lumea : progresul tehnic, agrementele mecanice, telefon, ascensor, computer ș.a.m.d. Civilizația reprezintă relații civile între oameni, adică punerea în practică a distincției fundamentale a dreptului civil, distincția între bunuri și persoane și netratarea persoanelor ca bunuri, cum se întâmplă la noi în ziua de azi. Acolo avem o civilizație. Orice formă tribală are o cultură. Dar o societate articulată are o civilizație care o face să fie și propulsivă și aptă de universalitate. Ei bine, unde este o societate și o civilizație, este și o aristocrație. Că e militară, că e cu titluri sau nu, orice aristocrație este și ereditară. Indiferent dacă ereditare sunt privilegiile sau titlurile, sau nu. Dar este ereditară pentru că această condiție ereditară se repercută în educarea și grija pentru generațiile următoare. Orice elită, orice aristocrație, este receptivă. Este aptă să își absoarbă, să își asimileze, să își adauge elemente din altă parte. Este și aptă să își elimine membrii care nu mai pot să constituie prin ei înșiși o elită. Dar dacă e vorba să existe o societate, va exista și o aristocrație. Că nu va semăna cu cea veche sau că va semăna, profeții nu fac. Va semăna, probabil,  în ceva esențial. Nu va semăna, probabil, în formă și...în stil, da, poate. În forme, nu.

L.F.: În stil, în ce sens ?

Alexandru Paleologu: Cred că nu sunt mai multe stiluri. Stilul aristocrat e unul singur. Formele sunt variate.

L.F.: Vă mulțumesc.

 

A consemnat, în Senatul României, Lucian Filip.

 

Apărut în Revista ,, Transilvania ,, Sibiu ,,  1994.