Demersul meu vizează nu atât calitatea dumneavoastră de avocat- o categorie profesională destul de dură, trebuie să recunoaşteţi- cât pe cea umanistă şi, în principiu, mai umană.
Dacă nu am înţeles greşit, sunteţi şi absolvent de filologie…
În acest caz, vă aduceţi, cu siguranţă, aminte de “ Marele Inchizitor “ din “ Fraţii Karamazov “.
Atât de mult sufereau oamenii în anii cei mai teribili ai Inchiziţiei, încât nu puţini erau aceia care implorau atunci o descindere a lui Iisus printre ei.
Nici acum nu suntem prea departe în România de practici asemănătoare, cu diferenţa că rugurilor pe care se ardeau eretici trebuiau să le ia locul, conform tradiţiei noastre, ţepele de aiurea.
În mila lui nemărginită, Iisus se îndură şi apare într-o piaţă toridă din Sevilla, unde în aerul înmiresmat de lămâi şi portocali, este imediat recunoscut de toţi, deşi nu spune nici un cuvânt.
Toţi sunt fericiţi, mai puţin Marele Inchizitor care arde oameni în numele Lui.
Mai mult, Marele Inchizitor îi promite lui Iisus că o să îl ardă şi pe el pe rug, căci prin venirea sa nu a făcut altceva, decât să îl tulbure şi să îi încurce misiunea.
Trecând acum la realitatea noastră, atât de prozaică din PNTCD, v-aş propune să vă raportaţi la un caz ideal şi absurd, deopotrivă. Absurd pentru că are aceeaşi valoare ca şi reducerea la absurd din matematică, şi anume aceea că eliminând paşi în plus sau variante colaterale, ne aduce mai aproape de esenţa fenomenului.
În acest caz miza este aceea de a înţelege mai bine esenţa naţional- ţărănismului şi, deci, de a ne înţelege mai bine pe noi.
Să presupunem că la sediul central al PNŢCD, sau la cel din “ Clemenceau “, ar descinde Iuliu Maniu, la o şedinţă centrată pe aspectele juridice ale partidului - este de presupus că această tematică va estompa în viitor celelalte deziderate ale dumneavoastră şi ale oamenilor dumneavoastră -…
Mi-l închipui pe Iuliu Maniu într-un costum negru, de modă veche, poate puţin demodat de atâta purtat şi uitându-se curios, cu mustaţa lui “ severă “, la portretele lui, ale lui Mihalache şi ale fostului său secretar particular, desigur, Corneliu Coposu.
Probabil că într-o manieră rezervată, dar politicoasă, v-ar face cunoscut faptul că partidul se zbate de prea mult timp într-un blocaj juridic şi că, întrucât veteranii partidului refuză să vă recunoască, pentru binele PNT-ului ar fi bine să recunoaşteţi dumneavoastră Congresul din August 2008.
Îmi imaginez că în faţa unui refuz al dvs., Maniu v-ar anunţa solemn că îşi va pune în instanţă toată experienţa sa de avocat, împotriva dvs. şi a ceea ce reprezentaţi.
Ce aţi face într-o asemenea situaţie, domnule Pavelescu ?
V-aţi judeca prin tribunale cu întemeietorul PNŢ-ului ?
I-aţi replica faptul că întrucât dumneavoastră “ aveţi ştampila “, l-aţi da sub urmărire penală, pentru “ uzurpare de calităţi oficiale “ ??!!...
Chiar dacă ieşim din această situaţie ideală, noi nu putem păşi în mod esenţial în afara perimetrului ei.
Refuzul domnului Ion Diaconescu, al Surorilor Coposu şi al Seniorilor Partidului, în a vă acorda recunoaşterea lor, are profunde implicaţii politice, istorice şi chiar juridice, peste care nu se poate trece, fără a se renunţa la ceea ce este mai important pentru PNTCD.
Ea ne duce, pe linia unei moşteniri care s-a transmis din generaţie în generaţie, uneori de pe patul de moarte al unei puşcării, până la un veto al lui Iuliu Maniu.
Fiecare conducere peneţistă a fost o verigă dintr-un lanţ de tradiţie, care merge mai bine de 140 de ani în timp.
Pentru că vorbim despre un partid care nu a fost creat peste noapte-şi în noapte- la televizor sau prin false sondaje, dacă veriga anterioară nu te susţine, nu poţi la rândul tău să fii suport pentru cea care te urmează. Altfel spus, să îi convingi pe ceilalţi să te urmeze ca lider şi, deci, să ajungi –cu sau fără provizorie ştampilă- o parte din tradiţia şi istoria veritabilă a acestui partid.
Puciurile, “ loviturile de palat “, sau constelaţiile juridice nebuloase, îşi vor fi având relevanţa lor pentru partide care au ceva mai mult de un deceniu de istorie, precum PD-ul sau PSD-ul.
Dar ce greutate poate să aibă, într-un secol şi jumătate de trecut, “ pescuirea în apele tulburi” ale unui blocaj juridic şi deţinerea temporară a unei ştampile sau a unui sediu ?
Eu nu cred că în România a existat, sau că există, un partid mai democratic decât PNTCD. Gafencu o spunea mai bine, atunci când făcea referire- parafrazându-l aproximativ- la cea mai frumoasă alcătuire istorică ridicată pe pământ românesc.
Diferenţele de opinie s-au respectat- ajunge să consultaţi un forum ţărănist de discuţii şi să îl comparaţi cu obedienţa etalată în celelalte partide de acum-, ca şi rezultatul alegerilor, de orice fel.
Dar transmiterea şefiei în PNŢ, sau a ştafetei de la o generaţie la alta, a fost ceva aproape sacramental, ceva dus în proximitatea unor rituri neobişnuite. Alegerile au fost democratice, dar au avut în plus o subtilitate şi o complexitate, nuanţe, care îi vin din tradiţie şi care au fost cel mai bun reazem împotriva carierismului şi a parvenitismului din viaţa politică românească.
Încă din perioada interbelică, dar nu numai, când seniorii PNT-ului îşi alegeau liderul, aveau ceva dintr-un Conclav de cardinali, întrunit sub auspicii mai înalte decât cele strict temporale. Se puneau sub o instanţă creştină şi divină, superioară precarităţii strict politice. Era aici, poate, ceva din moştenirea Blajului, “ mica Romă “, cum îi spunea Eminescu, unde s-au forjat caracterele liderilor politici ardeleni.
De aceea, pentru transilvăneni, preşedinţia Partidului Naţional Român sau a Partidului Naţional Ţărănesc a constituit o demnitate şi o onoare mai mare decât aceea a primului- ministru al României, şi chiar decât aceeea de şef al statului.
De altfel, nimeni nu ar contesta faptul că “ Preşedintele “ Coposu, ca şi om politic, a fost superior lui E.Constantinescu şi V.Ciorbea, care prin înfiinţarea A.P. şi a A.N.C.D., ca şi prin eşecul lor, au demonstrat că au înţeles prea puţin din spiritul PNŢ-ului şi din cât de mult au datorat acestui spirit.
Vechii senatori romani, din vremea Republicii, îşi duceau copiii de mici în Forum, sau la dezbaterile din Senat, pentru a le transmite tradiţia Oraşului Sacru şi pentru a-i pregăti în a deveni următoarea verigă a elitei politice. Se cunoşteau de mici şi legau prietenii de familie, de pe bănciile Senatului. Această tradiţie, transmisă din tată în fiu, a asigurat perpetuarea Romei pe o mie de ani.
Şefii ardeleni ţărănişti îşi aveau rădăcinile în legături spirituale şi de familie sudate din vremea Partidului Naţional Român. Copii de preoţi sau de ţărani şcoliţi în Apus, care au luptat pentru emanciparea românismului, ei işi cunoşteau familiile şi rudele unii altora atât de bine, încât aducerea la şefie a unor personae nepotrivite era cu totul exclusă.
Puciurile, “ jocul de glezne “, şmecheriile de moment, sau Congrese cu surprize, erau cu totul neputinţă.. Erau chestiuni de onoare şi de principialitate, ce transcendeau jocurile mărunte pentru putere. De aceea când ardelenii au ajuns în Parlamentul de la Bucureşti i-au impresionat pe regăţeni prin coeziune şi disciplină.
Domnule Pavelescu, se pare că, aţi fi afirmat, că ne veţi ţine blocaţi în procese pentru încă 6 ani! Având de partea noastră dreptatea , sperăm ca soluţia să fie dată în avantajul nostru mult mai repede.
Dar şi dacă rezultatul ar trena, există pentru dvs. şi alternativa unui “ optimism “ nefondat.
Aceşti Seniori cărora dumneavoastră le arătaţi o ştampilă, au ieşit ca brazii din puşcăriile comuniste şi, în anii ‘ 90, l-au făcut pe Ion Iliescu aproape să îşi ia lumea în cap. Unii dintre ei au învins comunismul şi dintr-un punct de vedere strict biologic şi temporal. Ei vor rezista şi la- Doamne fereşte !- 30 de ani, de fel de fel, de procese. Dacă unul dintre ei va obosi, alţi zece îi vor lua locul. Mă tem că cei mai buni ani ai dumneavoastră vor fi irosiţi pe culoarele tribunalelor, în întortocheate recursuri şi recursuri la recursuri, pentru o culoare pe o siglă, pentru un imn, pentru o particulă dintr-un nume, pentru un sediu sau pentru o ştampilă.
Chiar dumneavoastră aţi afirmat într-o apariţie pe “ Antena 3 “ că domnul Miluţ ar fi cedat şefia, exasperat de veritabila consecvenţă juridică la care l-a supus domnul Grigoriu…un compliment implicit pentru domnul Grigoriu. S-ar fi deschis mai multe procese decât criteriiile de aderare ale României la UE…Cine seamănă vânt, culege furtună.
În aceeaşi ordine de idei, o sută de ani de aici înainte ,trebuie să vă aşteptaţi ca spectrul domnului Grigoriu să vă “convoace “ prin tribunale, într-un veritabil carusel şi Purgatoriu al proceselor, pe care le-aţi fi putut evita cu ceva mai multă înţelepciune.
